Nicoleta Milea nu se află la prima întâlnire fericită cu mitologicul transpus în poemele sale. De la Umbra lui Midas (2016), după un popas inițiatic în Grota cu fulgere (2017), Ochiul lui Horus (2019) valorifică în versuri mitul egiptean al lui Isis și Osiris, așa cum a făcut-o Mihail Sadoveanu în romanul Baltagul. Potrivit tradiției antice, Horus, fiul lui Isis, plămădit prin punere laolaltă (efect de tip puzzle) a mărtuntaielor risipite ale lui Osiris (ucis mișelește de Seth, fratele lui Isis), e considerat de sorginte divină, motiv pentru care e reprezentat la intersecția regnurilor și a speciilor, în ipostază antropo-zoomorfă, de om cu chip de șoim, ochiul lui Horus (mai precis cel drept) fiind considerat un simbol protector, al puterii regale, al vedereii, prevederii și clarvederii, al vigilenței și al sănătății depline. Nicoleta Milea recuperează din mitul invocat ideea de focalizare (jocul cu perspectivele și cu dedublarea sinelui-axis-matrice, după cum vom vedea), așezându-și volumul de poeme ,,hieroglifice” la intersecția sacrului cu profanul.
Ochiul lui Horus e ochiul ,,încifrat”, organ al vederii, dar și ochi interior, lăuntric, situat, paradoxal înlăuntrul ființei, dar și în afara acesteia. În cazul de față, el devine ochiul poetesei-,,preoteasă”, veritabil Midas în ipostază feminină, ce preschimbă cuvântul obișnuit în aur poetic de 24 K. Coincidență sau nu, Nicoleta Milea își structurează volumul pe poezii standard cu formă fixă, ce nu depășesc 21 de rânduri/versuri, număr (cu semnificații magic-ritualice) ce amintește de cele 21 de grame cât cântărește sufletul la desprinderea de trup în momentul trecerii-petrecerii în lumea umbrelor (simbol des întâlnit la scriitoare). Ochiul lui Horus conține patru mari paliere textuale, tot atâtea trepte-etape,,inițiatice” străbătute de poetă: Alerg prin mine însămi, Celălalt ,,eu” mă ajunge din urmă, Respirație întretăiată pe stânca Leucade și Horus în fața oglinzilor.
Cartea debutează cu o invocație/invitație la (în)ființare, la ieșirea dindărătul spațiilor de tip paravan și din starea de ascundere (Arată-te), pentru ca mai apoi, la câteva poeme distanță, să apară ideea de mișcare, dar și de competiție de tip indoor (în interiorul ființei), Alerg prin mine însămi fiind o încercare de identificare a ,,geamănei”, nimeni alta decât poeta însăși, geamănă care sălășluiește-n sine, o ,,alta” apărută în baza principiului modern al încapsulării sau al tehnicii Matrioșka. Prin recul, procesul de identificare a ,,celeilalte” e autoraportare prin autoplasare în (con)text, detașare de sine, prin sine, în sine. Altfel spus, identificarea proiecției poetei, ca prim-pas spre identificarea persoanei sale reale (insuficient cercetată și pusă-n valoare), sau delimitarea dintre omul care scrie versuri, inspirat, de nonpoet. Alergarea prin sine are drept consecință ieșirea din limitele propriei ființări, dar și căutarea filonului poetic, a cuvintelor cu funcție soteriologică: ,,alerg în ritmul meu/în fiecare dimineață/devreme/foarte devreme/alerg…/alerg prin carnea cuvintelor/calea de întoarcere nu-i/alerg prin mine însămi/și nu-i aud/pe cei ce spun/c-am luat startul târziu…” De ce apelează Nicoleta Milea la un proces atât de bizar și de alambicat, la o ,,fugă” (privită și din perspectiva repertoriului simfonic) de sine? Pentru că alergarea prin arena sinelui, alergare în cerc sau concentrică (se observă că nu e un mers obișnuit, plimbare la pas, ci semn de cursă contracronometru, forțare și depășire a limitelor proprii, act de autoevaluare, dar și olimpism de sine inventat), îi permite zăbava paradoxală, concentrarea pe ,,statica” din ea, jocul cu dubletele-antinomii ascuns-revelat, aparență-esență, suprafață-profunzime, activ-pasiv, eu-altul, ,,mărginit în nemărginit (Geamăna…), creat-increat, știut-neștiut, întuneric-lumină, iubire-ură. Printr-un procedeu hermeneutico-filosofic propriu, Nicoleta Milea iese/se postează în afara sinelui, se detașează de el, ,,levitează” deasupra persoanei ,,din carne”, pentru o mai bună și atentă focalizare a sinelui de sine creat, a sinelui ,,de rezervă”, totul în baza ochiului de șoim ,,împrumutat” de la legendarul Horus. Există însă momente când focalizarea pe sine nu aduce rezultatele imediate scontate și, dintr-un deficit de metodă sau în absența factorilor de bun augur, privirea către sine e obliterată, obstaculată, compromisă, devine fără subiect/obiect: ,,absurd/mă privește un orb”. (idem) De aceea, pentru o reușită deplină, e necesară încheierea unui pact de nonagresiune eu-eu, a unei înțelegeri-armistițiu între sine și sine (Facem pactul) în scopul clarificării.
Nicoleta Milea practică un soi de poezie a misterelor. Încercarea de dezlegare a lor ține tot de pactul amintit. Lucru demonstrat, cele mai încifrate mistere se află unde am fi tentați să le căutăm mai puțin, în imediata noastră vecinătate, sau, după caz, adevăratele mistere sălășluiesc în ființa noastră, mistere ambulante, la purtător, omul, ființă labirintică. Cum descoperirea sinelui e un proces sinuos, care cere sacrificii, drumul la și de la sine la sine e unul cu repetiție (un du-te vino perpetuu), o promisiune de onorat (Mă voi întoarce), elucidarea misterului sinelui cerând pritocire. Sub Ochiul lui Horus, un fel de Big Brother arhaic și neconvențional, poemele au valoare de lentilă sau de instrumente optice. Pentru o mai bună imagine asupra sinelui, ca în tehnica fotografică sau cinematografică, sinele dindărătul sinelui se cere periodic ,,reglat”, până la suprapunerea perfectă. Insinuarea sinelui în sine, contaminarea sinelui de sine, prelingerea/picurarea lui în interior, face ca necunoscuta din sine să fie mult mai tentantă decât deja-cunoscuta-poetă, cea la vedere, în comparație cu sinele încă neelucidat. Iată de ce, poemele Nicoletei Milea reprezintă o încercare de decodare a eului ,,hieroglific”: ,,Parc-aș fi închisă/ într-o colivie/de piele…/degeaba strecori/alte povești/alte-ntâmplări/furișându-te/înapoia mea…/o ninsoare/întoarsă pe dos/asta ești/și nimic mai mult…/cu viclenie/te strecori/printre stări/ făcându-mi semn/să tac.” (Mă voi întoarce)
Autoinvestigația/autoscopia (gest apropiat de curățirea fântânii) presupune determinare, asumare, curaj, stăpânire de sine, jertfă (,,jertfirea de sine” –Nu-i timp de mâine), fiindcă nu de fiecare dată în noi obligatoriu sălășluiește lumina. Există situații când încleștarea sinelui cu sinele împrumută ceva din confruntarea cu propriii demoni. Ochiul lui Horus, ochiul (pri)veghetor, ochiul din umbră, ochiul scrutător, ager, ochiul dispersat e sinonim cu farul călăuzitor. În loc de fir, poeta are nevoie de far pentru a răzbate în (propriul) labirint. Diluarea, relativizarea eului ,,de bază”, în favoarea eului de tip ,,back-up”, de rezervă, a sinelui de tip umbră, sine însoțitor-companion, poate fi o operațiune cu grad sporit de periculozitate, unde reușesc doar cei optimiști, care nu-și pierd încrederea în sine: ,,În traducere liberă/nu suntem/niciodată pierduți/înșelător/e numai timpul.” (Un alt chip al tău)
Înstrăinarea eului de sine, rătăcirea drumului spre matcă, rătăcirea portului duce la căutarea febrilă a sinelui-geamănă (sinele gemelar), ca și când aceasta ar fi ,,o alta”, acțiune îmbibată de nostos: ,,nimic nu mai știu despre tine” (Vise rebele…)
Proiecție, introspecție (poeme cu caracter introspectiv) și retroiecție, privirea înapoi, peste umăr, toate funcționează în cazul poetei. Cu ajutorul ochiului de șoim al lui Horus, obișnuit cu departele, Nicoleta Milea își focalizează aproapele, cel mai aproapele: sinele-suflet. Cum între sine și proiecția sinelui există deja un pact, în semn de apropiere, bune intenții și armonioasă conviețuire scriitoarea așterne punți-poduri: ,,Nu pot/să mai fac/ceva/dacă nu încep/ziua/cu o călătorie/fie/și foarte scurtă/de la mine/până la mine. (Trec podul…) Trecerea de la eu la sine se consumă discret, fără vâlvă, aproape pe nesimțite, fiindcă marile gesturi nu au nevoie de cuvinte. ,,tăcerea/care/sunt.” (Când totul e aproape știut…)
Cel de-al doilea palier al volumului Ochiul lui Horus, Celălalt ,,eu” mă ajunge din urmă, se desfășoară tot sub semnul competiției și al jocului identitar, emanciparea eului ,,de rezervă”, a ,,geamănei” care recuperează puternic și își dispută întâietatea. E un nou ,,reglaj” al imaginii care se produce de astă dată invers, din sens opus, dinspre hologramă înspre persoana reală a poetei, tendință de suprapunere și substituire (punere într-un con de umbră sau plan secund) a ,,originalului” de către ,,copie”, semn că pragul dintre eu și eu, dintre supraeu și eu, este extrem de permeabil și de fragil (Pragul de lut). În fața acestei situații aparent fără ieșire, poeta nu ripostează, ba dimpotrivă, acceptă totul ca pe-un dat firesc: ,,fără să mă salvez/pe mine/de mine…” (La răsăritul dintâi).
Universul poetic al Nicoletei Milea (unde lumile se intersectează și se ,,contaminează” reciproc) nu e populat doar de două entități aparent identice (eu și supraeu), a căror apariții-dispariții alternează (într-un joc de imagini), ci și de o a treia, în persoana îngerului-martor sau a păsării (substitut, simbol psihopomp): ,,față în față/cu mine/ca un respiro/îngerul/scrie poeme/pe pielea spiralei/plină de răni/nevăzute…” (Vine o pasăre…). Ca o observație de natură tehnică, desele situații când poeta pune puncte de suspensie fie după titlu, fie la capăt de vers, au rol de reflecție, de pauză, de cântărire a situațiilor de sine create, de modelare a tonului. La fel de bine, echivalează cu o zăbavă lirică, timpul nefiind altceva decât un concept abstract, o convenție, dacă e să dăm crezare unor concepte filosofice în vogă. Nu e un înger serafic, așa cum ne-am fi așteptat, pogorât din iconografia creștină, ci unul ,,păgân/cu aripi de piatră” (Zidiri…), văduvit de afect, căzut (piatra indică fie prezența mineralului –coexistența regnurilor-, fie ideea de greutate, de incapacitate de a se desprinde de teluric), abrutizat, expus la traumă, incapabil de zbor și de a accede transcendentul, înger care a pătimit în rai, angeologia oximoronică oferindu-i poetei prilejul reconsiderării totale a celor știute și abandonării temporare a eului și a jocului identitar în favoarea concentrării pe personajul nou ivit, fața de care aceasta se poartă consolator-protector (de unde și schimbarea vădită de rol și de atribuții așa-zis ,,clasice”, cine protejează, în fapt, pe cine), matern, umanitar: ,,îl mângâi pe frunte/cu spaimă/privește la mine/nici viața/nu mai e viață/nici moartea/nu mai e moarte…/la hotarul/dintre noapte și zi/îmi promit/să-mpărțim totul/frățește…” Îngerului și păsării li se adaugă umbra, personajul-nonpersonaj, absența care funcționează ca o prezență și invers, personajul lipsit de consitență, un alt gen de proiecție: ,,trece umbra/pe lângă noi” (Jocul umbrei cu focul).
Pentru Nicoleta Milea, care vorbește uneori despre sine ca și cum ar fi o alta, poezia e o formă de locuire, o modalitate la îndemână prin care se decorporalizează, iese din trup și intră în forma și în fondul cuvintelor (învestite, iată, cu însușiri antropomorfe: ,,la/mila/cuvintelor” –Casa poetului), poezia fiindu-i deopotrivă casă și acasă. Cum procesul de (auto)identificare este unul complex, existând posibilitatea (și de ce nu și libertatea) alegerii identității ,,convenabile”, la adăpostul căreia să se refugieze (dar și autolimiteze –identitatea ca formă de limitare), Nicoleta Milea găsește oportun să coboare în mit, să devină ,,contemporană” cu personajele mitului isiac, să se considere parte din el, să se ,,amprenteze” de un alt fel de eu: ,,cel Vechi/de zile/urmat de Anubis/îmbrăcat/în cămașs mea de in” (Cămașa de in).
Ploaia este un fenomen meteorologic cu rol primenitor-purificator. Coparticiparea naturii la exercițiile/strădaniile poetei de a se autodefini vine să întregească acest spectacol identitar complex. Sub auspiciile ploii (a apei căzute din cer), revendicându-și dreptul de cetățenie poetică, dar și în litera și în spiritul corectitudinii politice, în replică la îngerul păgân, dar și la mitul antic egiptean, intră-n scenă îngerii creștini, devotați trup și suflet poetei pe care-o slujesc cu credință, având o certă misiune utilitar-gospodărească (aici, ca și în alte locuri, asistăm la ruperea cadrelor, la deconstruirea-disoluția tiparelor preexistente): ,,[…] sfinții ies din icoane/căutându-și de lucru…/unu-mi culege iarba/crescută în podul palmei/altul așază cărțile/în bibliotecă/ rânduindu-le/după chipul/și asemănarea/lumii/altul/adapă un Pegas/cu iubire tocmai din/Fântâna Glanum” (Și sfinții ies din icoane…)
Dacă-n privința sinelui Nicoleta Milea își permite jocul identitar, creând scenarii liber alese, în cazul existenței divinității îi dispare predispoziția ludică, fapt ce arată limita până la care e dispusă să jongleze cu proiecțiile și cu schimbul de măști: ,,pe Tine/nu Te pot înlocui/cu nimeni/niciodată (Nu Te pot înlocui). Rolul/identitatea de poet, care le cuprinde, încapsulează pe toate, identitate de tip alfa și omega.
Palierul cu numărul trei, Respirație întretăiată pe stânca Leucade, ne face martorii unor intense trăiri și emoții estetic-poetice, resimțite din felul în care Nicoleta Milea ia pulsul realității care-o înconjoară (dar și a realității poetice, locul etern posibilului). Comuniunea (umanul, ornitologicul –pasărea fără corp în ipostază de maestru de ceremonii- și angelicul puse la aceeași masă) este cea care deschide palierul, bucuria întâlnirii și a celebrării, poemele de aici stând sub semnul agape-ului. Însă e o bucurie reținută, ce scapă până și ochiului vigilent al lui Horus, o bucurie care se consumă pe interior, bucuria decentă, discretă, fără forme de manifestare zgomotoasă (gen spectacolul dionisiac), noninvazivă, de bun-simț (La o cină cu îngeri…).
Spre deosebire de Îngerul Bunei Vestiri din Biblie, îngerul pogorât în lumea poetică a Nicoletei Milea se află la ora/proba adevărului și a proceselor de conștiință, sustrăgându-se de sub pecetea tainei, motiv pentru care îl găsim în ipostaza de mărturisitor (nu de liturghisitor) a unor amănunte mai puțin cunoscute din ,,biografia” politropicului și capriciosului Thanatos (la cheremul căruia ne aflăm cu toții), act justițiar ce-l plasează în zona eticului și a probității morale de necontestat: ,,moare moartea/numai când vrea” (Îngerul meu rupe tăcerea).
Tot pe principiul rimbaud-ian ,,eu sunt un altul”, există situații când poeta își scrie poeme sieși, poeme autoadresate, situație în care experimentează posturile de emițător și de receptor: ,,Cu gândul la tine/scriu un poem” (Mântuire în cerc). Alteori, stă la originea unor secvențe inspirate din opera lui Salvador Dali: ,,mă opresc/ în fața unui zid/ca să asist/la o promisă/condamnare/nici nu apuc/să deschid bine gura/că și văd/un vânător/fără armă/aruncând/cu păsări moarte/în păsări vii” (Vânător fără armă…)
Potrivit Nicoletei Milea, pentru care marea e și virtuoasă, dar și curtezană (,,târfa/bătrână” –Fotografie de grup), una dintre condițiile ființării ca poet este așternerea la drum, însă nu oricare drum, ci drumul în sens invers, originar. Chiar și așa, cota de credibilitate a poetului în lumea celor care nu cuvântă cuvântul poetic este una extrem de scăzută, stihuitorul fiind perceput de ,,celălalt” cu rezervă, ca un ,,altul” frivol și bizar, descălecat dintr-o lume străină, necunoscută, rece: ,,Dacă vrei/să fii poet/pleacă/de unde-ai venit” (Ploile din Leucade). În același timp este și o rejectare, o respingere a poetului care, ca și profetul, nu e binevenit în țara lui. Că lumea e într-o continuă schimbare, supusă devenirii și curgerii de tip heraclitean, o demonstrează faptul că existența ne este o sumă de mici morți consecutive (experiențe și ,,ucenicii” necesare), fiecare urmată de o renaștere simbolică, până la momentul suprem, ultim, cel al întâlnirii cu Moartea cu majusculă, de unde drumul îndărăt și nici înainte nu mai este posibil: ,,De bună-voie/am murit/de câteva ori” (Geometrie cu moartea în ochi) sau ,,nici corăbierii/nu mai sunt ce-au fost” (Corăbierul).
În fine, cel de-al patrulea palier al volumului Ochiul lui Horus, Horus în fața oglinzilor, dincolo de prezența unui alt simbol al vederii bogat în semnificații (oglinda, instrument catadioptric, e aici tapetată ,,cu palimseste” –Umbra zeului…), ni-l prezintă pe augustul personaj mitologic empatizând într-un anume fel cu un alt personaj celebru, Narcis-cel-amorezat-de imaginea-sa-din-apă. Și într-un caz și în celălalt caz, făcând abstracție de amănuntele mitologice care individualizează, este vorba de personajul la momentul adevărului, fapt exploatat poetic și de Nicoleta Milea, alături de problema dublului, al binomului reflectat-refractat, lumină-întuneric, al percepției și al apercepției, al realității reale și al realității visate/închipuite (în care apare lumina oximoronică, ,,o lumină/fără umbre” –Lumina stăruie…), al originalului și al copiei, al identității și al alterității, al relativității adevărului și a ,,minciunii” care sălășluiesc în oglindă, chestiune intens dezbătută filosofic de-a lungul vremurilor. Focalizarea pe Horus e focalizare pe dialogul privirilor, dar și pe conexiunea directă, față-n față, pe raportul dintre privitor și privit, pe ce se vede și dincolo de aparențe: ,,ochiul tău drept/privește/în ochiul meu stâng” (Mă mai știi, Horus…). Ca și în palierul întâi, Alerg prin mine însămi, unde poeta dialoghează cu sinele, cu ,,gemăna”-proiecție din sine, motivul perechii gemelare apare în cazul ochilor, stâng și drept, fiecare cu aria sa de acoperie și cu capacitatea de percepție, cărora li se adaugă un al treilea, ochiul interior, lăuntric, ,,văzătorul” celor nevăzute (În drumul meu…).
Explicit sau intuibil, problema identitară e cea care complică și mai mult lucrurile și unghiurile din care poate fi citită și interpretată poezia Nicoletei Milea. Deliberat semănând confuzia sau adâncirea în labirint, poeta fie se imaginează în tandem cu dublul său, fie cu legendarul Horus, cu ale cărui sentimente ajunge să facă joncțiune paradoxală, în ciuda faptului că, lucru știut, felul în care simțim și ne manifestăm ne individualizează, ne face unici: ,,fricile tale/sunt/și fricile mele/pietre albastre/pietre albe/vorbesc între ele/despre fricile noastre/expuse/în muzeul de ceară” (De mână cu umbra ta…) Așadar, un subtil transfer al afectelor care merge până-ntr-acolo încât, suplinind rolul lui Isis, poeta se comportă matern: ,,la ce bun carnea/în care stai ascunsă/îl aud pe Osiris/poate/ne vom întâlni/pe lumea cealaltă…/tristețea lui Horus/mă bântuie…/stă la masă singur/de parcă ar săvârși/o pedeapsă…/e atât de singur/că ar trebui/să-l luăm cu noi” (Poem abia început…)
De la Alerg prin mine însămi la Horus în fața oglinzilor se poate configura o acoladă poetică în care Nicoleta Milea parcurge o sumă de stări contradictorii, de la cea activă, la cea static-contemplativă, după cum de la Arată-te la La poarta zeului… nu e decât un parcurs identitar fabulos în care poeta-hieroglifă se autodeconspiră ascunzându-se. Avem însă ochi pentru toate acestea?
Nicoleta Milea,
Ochiul lui Horus,
Apahida, Ed. Neuma, 2019, 91p.
