Pe străzile Erevanului, există panouri mari publicitare care nu vând produse ca pe străzile din București, ci promovează memoria unor personalități. Am fost surprinsă din prima clipă de prezentarea care li se făcea acestora și care punea în lumină rolul jucat de aceste personalități în istoria URSS.
Pentru o cercetătoare a istoriei și memoriei comunismului din România, abordarea m-a intrigat. Am citit fiecare panou întâlnit în cale. Le-am și fotografiat, de altfel! Ofițeri armeni în armata URSS, oameni de știință, artiști ai poporului etc., eroi locali, care se distinseseră și/sau făcuseră carieră în URSS, promovați drept repere identitare pentru Armenia de azi.
- am întrebat oare de ce are nevoie Armenia să recurgă la trecutul sovietic în încercarea de aș crea o memorie și o identitate națională? Armenia are un trecut de care poate fi oricând mândră. Așa cum are și un trecut tragic care nu se bucură încă de recunoașterea totală a lumii civilizate. Și totuși, apartenența la spațiul sovietic reprezintă, cel puțin la nivel oficial, un motiv de mândrie patriotică (rămâne ca cercetarea mea la nivel individual să îmi confirme că și cetățenii văd lucrurile la fel).
E adevărat că existența Armeniei ca stat independent a fost scurtă înainte de perioada sovietică. Membră a Republicii Federative Transcaucaziene din 9 aprilie 1918, Armenia devine independentă pe 28 mai 1918. Teritoriul noului stat se concentra în jurul lacului Sevan și măsura 12 000 km2. Deși Armenia cu un teritoriu ceva mai mare este recunoscută prin Tratatul de la Sèvres semnat cu Turcia, Kemal Atatürk ignoră acordurile internaționale și continuă cucerirea teritoriilor armene. În aceste condiții, guvernul armean cere ajutorul Rusiei sovietice care intuiește oportunitatea de a atrage Armenia la cauza bolșevismului. Problemele economice, foametea, bolile și lipsurile de tot felul facilitează preluarea de către sovietici a controlului asupra țării pe 29 noiembrie 1920. Revolta anti-sovietică din februarie 1921 este repede înăbușită de Armata Roșie. Un an mai târziu, pe 12 martie 1922, guvernul armean pro-sovietic aderă la Federația Transcaucaziană formată împreună cu Georgia și Azerbaidjan. Federația se alătură celorlalte republici sovietice semnând pe 30 decembrie 1922 actul de constituire a URSS.
Începând cu această dată, sovietizarea Armeniei intră pe un drum drept. Colectivizarea țării debutează în 1928 și ia sfârșit în 1940 la fel ca și alfabetizarea (încheiată în 1940 cu un procentaj de 80% știutori de carte). Industrializarea, dezvoltarea infrastructurii și recunoașterea limbii armene ca limbă oficială câștiga populația de partea sovieticilor. Cei 42 000 de oameni persecutați în perioada stalinistă sunt repede uitați (uitați sunt și azi în mare măsură), armenii luptând cu îndârjire pentru apărarea URSS în cel de-Al Doilea Război Mondial. Probleme existau totuși și în ”paradisul sovietic”, îndeosebi cele legate de teritoriile locuite de armeni și oferite de liderii sovietici azerilor. Și totuși, mândria de a fi participat la viața militară, științifică și artistică a URSS rămâne.
De ce oare? Poate pentru că armenii au simțit că fac parte dintr-o structură care conta pe scena lumii? Dintr-un imperiu care stârnea frică, invidie și îngrijorare? Sau poate pentru că a fi cetățean sovietic aducea unele beneficii: libertatea de circulație într-un spațiu extins, accesul la o educație și o cultură de înalt nivel (cu limitele de rigoare impuse de un regim totalitar), o piață a muncii fără limite? Pentru că există o circulație a bunurilor, oamenilor și capitalurilor?
Mândria armenilor de a fi fost parte a URSS îmi amintește oarecum de mândria românilor de azi de a fi europeni, membri cu drepturi depline ai Uniunii europene! Pe scena lumii a fi european înseamnă mai mult decât a fi român! Ca să nu mai vorbim de oportunitățile oferite românilor de această apartenență (că nu ne folosim din plin sau așa cum ar trebui e o altă discuție!).
Revenind la armeni, explicațiile mele sunt cu titlu de ipoteză și rămân a fi verificate printr-o cercetare aprofundată în cadrul proiectului, ”Knowledge Exchange and Academic Cultures in Humanities: Europe and the Black Sea Region, late 18th-21st centuries”, finanțat de Comisia europeană prin Marie Sklodowska-Curie Actions (că tot vorbeam de beneficiile de a fi membru UE!).
