Scriitorul portughez Rui Zink scrie o parabolă modernă despre „cultura fricii” (Frank Furedy). Într-un viitor inevitabil distopic, guvernul a identificat pericolul suprem care amenință omenirea: o inconștiență etern umană, o disponibilitate imatură de asumare a riscurilor. Curajul trebuie combătut într-o manieră sistematică. Funcționari ai statului sunt trimiși în casele oamenilor pentru instala frica. Motivul: frica este profilactică și pedagogică. Frica îmblânzește instinctele. Frica transformă eroii în indivizi pasivi, lipsiți de apărare, înspăimântați de propria umbră. Prin cimentarea dependenței cetățeanului față de stat, prin perpetuarea unui climat al amenințării perpetue, instalarea fricii contribuie la binele obștesc și la „pacea socială”:
„Frica nu e numai necesară, e și generală. E educativă. Este forma cea mai frumoasă de a explica lumea și de a reglementa lumea.”
„Frica anesteziază. Frica sinesteziază. Frica vindecă. Frica alină. Frica îndeplinește.”
„Frica ia forme impunătoare. Frica e înțeleaptă. Frica știe ce este mai bun pentru noi. Frica se preocupă. Frica nu e niciodată departe. Se află întotdeauna lângă noi. Mai aproape decât ne imaginăm, chiar și atunci când o credem departe. Frica e sigură. Frica e adevărată. Frica ne iubește.”
Frica este solul fertil din care crește orice fel de dictatură. În „O mie nouă sute optzeci și patru”, frica era principalul mijloc prin care Partidul obținea loialitatea supușilor și echilibrul social indispensabil pentru idealul lumii distopice: autoperpetuarea puterii. În parabola orwelliană a lui Rui Zink, frica joacă un rol similar: împiedică revolta și asigură coeziunea socială. Diferența este una de vizibilitate. În Oceania lui Orwell, frica era ascunsă, insidioasă și tentaculară. Frica difuză a ritmurilor cotidiene era dublată de frica terifiantă care stăpânea teritoriile subterane ale poliției secrete: beciurile pandemonice ale Ministerului Iubirii. Frica făcea parte din recuzita puterii, era arma secretă prin care rebelul putea fi convertit la iubirea masochistă față de un conducător simbolic, receptacul al sacrului: Fratele cel Mare. În țara distopică angajată într-un război neîntrerupt cu celelalte superputeri mondiale, toate resursele tehnologice erau activate pentru descoperirea terorii absolute-diferită pentru fiecare cetățean în parte.
În distopia schițată de Rui Zink, frica este o măsură socială propusă de statul paternalist. Patriotismul și spiritul civic sunt invocate pentru ca cetățenii să accepte benevol „instalarea fricii”. Caracterul voluntar al supunerii este o reminiscență a culturilor arhaice, unde exista obligativitatea acceptării statutului de victimă înaintea unui sacrificiu uman. Statul recurge la o strategie lingvistică: frica este resemantizată. Printr-o decizie politică, frica nu mai este considerată o categorie negativă, ci o reformă necesară, un act individual de patriotism. Frica este îmblânzită prin instituționalizare. În limbajul de lemn al birocraților, frica este echivalată cu progresul și cu binele colectiv: „E importantă. O hotărâre memorabilă. Crucială pentru buna funcționare. Este crucial pentru binele tuturor ca instalarea fricii să se facă din timp și metodic, iar termenele să fie respectate.”
Ca în orice distopie, cel care întrezărește perfidia statului este trezitul, rebelul, apostatul. În prima parte a cărții, gospodina fără nume joacă rolul victimei ingenue: „Femeia e tulburată. Nemișcată: căprioară încremenită în lumina farurilor pe șosea.” Îi primește în casă pe agenții guvernamentali, nu înainte de a-și ascunde „copilul” în baie (act care poate indica faptul că în această lume distopică, statul este responsabil de creșterea copiilor-la fel în „Minunata lume nouă” sau în „Fahrenheit 451”). Tensiunea crește în ritmul impus de „agenții fricii” . „Instalarea fricii” este precedată de o prefirare a celor mai semnificative angoase ale umanității: frica de o invazie a animalelor sălbatice, frica de vrăjitoare și căpcăuni (frica infantilă inculcată prin basme), frica de întuneric, frica de instabilitate economică și criză financiară, de viruși invizibili extrem de contagioși, de infracționalitatea juvenilă, de răpiri, de străinul dușman, de ororile războiului, de vandalism, de coșmarul birocratic, de terorism și explozii, de oameni în ultimă instanță. Singura care lipsește din panoplia instalatorilor este frica de mânia divină: „Dumnezeu e passée”; „Dumnezeu s-a mamutizat”.
Trăsăturile acestui totalitarism distopic pot fi numai presupuse, pentru că în centru acestui roman este relația ambiguă între victimă și călău. Ingenuitatea inițială a „victimei” este numai simulată, e proiecția agresorilor, bazată pe propriul sistem de așteptări. Printr-o întorsătură dramatică de situație, călăii se transformă în victime ale unei criminale sadice&patologice. Nici băiețelul ascultător nu este ceea ce pare. Lumea distopică este prezentată ca un joc al aparențelor și, în același timp, un joc cu așteptările cititorului.
Romanul lui Rui Zink este, prin urmare, o parabolă modernă despre obsesia siguranței și despre pandantul ei: ubicuitatea fricii (inseparabilă de violență). Scenariul pune în lumină și caracterul instabil al relației victimă/călău sau sacrificat/sacrificator (interșanjabili). Trăsăturile unei distopii pot fi reconstituite din aluzii, semne, gesturi semnificative. Lumea distopică este condusă, cel mai probabil, de o elită plutocratică. Ierarhizarea socială este rigidă, amestecul este considerat impur:
„unul dintre lucrurile importante în instalarea fricii este respectul față de ierarhii. Fiecare să știe unde-i e locul, înțelegeți? Să nu existe amestecuri, ca să nu se creeze confuzii. Când fiecare știe unde-i e locul, lucrurile funcționează mai bine, înțelegeți? Și pentru asta suntem noi aici în fond. Pentru ca societatea să funcționeze mai bine.”
Valorile acestei lumi sunt: patriotismul (în realitate o dependență infantilă față de autorități), precauția, teama, suspiciunea, neîncrederea, desolidarizarea socială, aversiunea față de străinii periculoși etc. Progresul tehnologic este calea prin care se obține stabilitatea socială: „progresul nu așteaptă. E spre binele țării.” Binele individului este subordonat „binelui țării”. Primează interesele colectivității, iar inferența este desconsiderarea individului obișnuit. Progresul adâncește falia între elite și simplii cetățeni. Conducătorii disprețuiesc masele și le controlează prin legi stricte și manipularea unor tehnologii avansate și misterioase. Principala rațiune de a fi a regimului distopic este protejarea cu orice preț a elitelor conducătoare. La fel ca tehnologia, frica este numai un instrument pus în slujba puterii. Frica&tehnologia își dau mâna pentru a consfinți suprimarea intimității&a individualității, totul pentru ca puterea să se autoperpetueze nestingherită. Când frica este dominantă, statul este privit cu venerație, ca un far călăuzitor în timpul unei furtuni. Orice măsură a statului este considerată justă și binevenită, iar idealurile lumilor democratice devin desuete și inpracticabile. Cea mai teribilă frică ilustrată de lumile distopice este frica de libertate.
Frica e realitatea.
Singura realitate.
Un bâzâit la ureche.
O prezență.
O omniprezență.
