Dar despre jocurile noastre ce aş putea scrie? De fiecare dată când închid ochii, mi se pare că aud mişcarea mării şi mă revăd, alături de ea, în acea dimineaţă de demult în care, aşteptând plecarea din vacanţă, am închipuit, amândoi, un balet stângace pe malul lacului Siutghiol. Era, poate, o dimineaţă mai degrabă tomnatecă şi singurătatea ne înconjura, de parcă lumea, cu tot zbuciumul ei, s-ar fi aflat atât de departe încât părea doar o poveste. Iar acolo, pe acel mal, alergând, unul după altul, eram mânaţi de un vânt al dragostei, de acel vânt care avea să ne aducă, înapoi, peste ani, în cea din urmă vacanţă, sub acelaşi soare al toamnei.
Acum, când singurătatea mă înconjoară ca un cerc de ziduri inexpugnabile, această îndepărtată fericire tihnită îmi pare asemeni unui ţărm pe care nu îl voi mai atinge niciodată. Un fragment din fericirea pe care o resimţeam, iradiind magnetic, se poate regăsi în scurtele mele vise. La capătul lor se află doar pustiul pe care îmi este dat să îl traversez, copleşit de lumina dimineţii care se abate asupra mea.
Dar despre jocurile noastre ce aş putea scrie? Mi-o reamintesc, în serile de vară de la Focşani, atunci când se domolea teribila căldură, în mijlocul trandafirilor şi al grădinii, udând florile cu acea seninătate pasionată ce îmi evoca chipul unui copil. În acele clipe, mama era una cu mama ei : un culoar se deschidea şi un anotimp al florilor le reunea, delicat ca o boare. Privind-o atunci, cu acea dragoste cu care am urmărit-o până la capăt, înţelegeam că mica, tandra, parfumata noastră fericire avea să se sfârşească într-o zi şi că tot ce avea să îmi rămână aveau să fie sinestezicele urme ale trecerii ei. În grădina de la Focşani, cea care s-a ivit graţie iubirii ei, amprenta ei mediumnică se află în fiecare colţ, ca şi cum întregul loc zidit de noi ar fi impregnat de atingerea mâinilor ei. De pe terasa de unde îşi petrecea dup-amiezile, ochii mei se îndreaptă spre acelaşi orizont pe care îl scruta şi ea, de parcă aş încerca să ajung acolo unde duhul ei a ajuns, înaintea mea.
Dar despre jocurile noastre ce aş putea scrie? Între mare şi grădină, dragostea noastră a întins o punte pe veci pierdută acum. În fereastra de calculator cuvintele se nasc, acompaniate de sunetul claviaturii. Este acesta, de acum înainte, singurul drum care mă mai poate apropia de ea, un drum străjuit de tăcere şi de dor, de nostalgie şi de însingurare. Revenind, după înmormântarea ei, în grădina casei de la Focşani, am simţit o atingere imaterială care era a ei: un suflet călător nu se poate odihni decât în locurile pe care dragostea de dincolo de moarte le înseamnă, ca pe nişte escale în zborul albastroşilor. Revenind, după înmormântarea ei, în grădina de la Focşani, am privit cerul pe care îl privisem , împreună, în cea din urmă vacanţă a noastră aici. Revenind,după înmormântarea ei, în grădina de la Focşani, am întors privirea către fereastra casei de unde privirea ei mă însoţea şi doar golul m-a întâmpinat, ca un semn al orbirii şi al dezolării.
O toamnă se sfârşise, ultima toamnă care ne fusese dată: de acum înainte, mama mea era înscrisă în acest pământ, unită cu florile şi alintată de acel vânt care nu se va opri, niciodată. O toamnă se sfârşise şi un anotimp al aşteptării începea, mângâiat doar de vise şi luminat de dor.
