Aş putea alcătui, poate, un jurnal de vise în acest jurnal al despărţirii. Aş putea imagina, poate, un drum care să mă ducă, înapoi, spre acele clipe în care lumina explodează din obiectele care mă înconjoară, spre acele clipe în care tot ceea ce moartea a atins se reîntrupează cu energia unei materii astrale, palpitând în somnul meu tulbure. Aş putea scrie în aceste note despre toate nopţile în care mă trezesc, pentru a plânge, după ce mâna mea este din nou despărţită de mână ei, după ce simt în mine acel parfum al ei care se revarsă, ca o ploaie de stele. Aş putea să scriu despre singurătatea care mă înconjoară, precum ceaţa ce se coboară peste oraş, hrănind contururile imprecise şi fluide. Aş putea să mă privesc în oglindă şi să încerc să îi regăsesc chipul alături de al meu, sperând că visul îmi va trimite emisarii săi de fum.
Dar toate acestea nu sunt decât simple cuvinte, pe care le aştern cu tenacitatea suicidară a celui care ştie că nimic nu mai poate îmblânzi durerea: durerea se cuibăreşte în mine, devine partea a mea, devina sora mea cu care împarte zilele, devine umbra de care nu mă mai pot despărţi, devine cerul pe care îl privesc, căutând un desen al norilor şi un vânt salvator.
Dar toate acestea nu sunt decât simple cuvinte şi ceea ce rămâne este această conversaţie pe care nu o mai pot continua, această solitudine a monologului tradus în frazele jurnalului despărţirii. Închid ochii şi îi reascult vocea, de parcă m-aş teme că într-o zi vocea ei mă va părăsi şi că atunci mă voi fi adâncit cu adevărat în abis, departe de orice liman, de orice port, de orice lumină.
Dar toate acestea nu sunt decât umbrele acestor vise în care îi repet cuvintele pe care aş fi dorit să i le spun. În faţa acestui chip care se iveşte ca o hologramă în cercul de spirite al nopţii resimt, întreagă, dragostea mea şi înţeleg că dragostea durează, că dragostea nu dispare, că dragostea deschide culoarul pe care înaintez acum, că dragostea luceşte dincolo şi dincoace de moarte, că dragostea este înscrisă în mine, imposibil de alungat, că dragostea este şi doliul meu, dar şi imensa fericire pe care o încerc contemplând silueta ei, una ce levitează în domeniul conştiinţei mele nocturne, materie stelară, materia astrală, materie nemuritoare.
Aş putea alcătui, poate, un jurnal al tuturor revederilor dintre noi, aş putea scrie, poate, despre peisajul ce ne cuprinde pe amândoi: un peisaj sincretic, ce se contrage la trezire, spre a dispare din memorie, un peisaj in care nu există soare, ci doar lumină, un peisaj în care nu se aud cuvinte, ci se simt doar vibraţiile ce transmit, intactă, dragostea de dincolo de moarte, un peisaj ale cărui molecule radiază fericirea calmă a unui paradis modest şi stângace, un peisaj în care ne adâncim de parcă am aluneca în placenta originară, un peisaj ce se remodelează şi rămâne acelaşi , un peisaj pe care îl recunosc mereu, un peisaj ce se iveşte din ea, de parcă făptura mamei ar fi cea din care o intreagă cosmogonie s–ar hrăni, un peisaj ce se se rupe în mii de fragmente arzânde în clipa despărţirii, un peisaj din care îmi rămâne pe buze un gust ca de mare, un peisaj ce întinde o punte, un peisaj despre care ştiu că nu decât o poartă dincolo de care se află o altă poartă, un peisaj în care mă voi scufunda, la rândul meu, atunci când visele noastre se vor uni, iar trezirea nu va fi fost decât un vis îndepărtat.
Cuvintele lasă loc conversaţiei ce nu se poate încheia. Cuvintele se opresc în faţa acelui prag pe care fiinţele nu îl pot trece decât dacă se preschimbă în duhuri călătoare, alunecând pe lângă cei vii cu un zbor catifelat şi discret. Cuvintele nu pot da măsura viselor, căci visele sunt culoarul prin care lumile comunică, iar cel ce se întoarce este golit de cuvinte, asemeni unui scafandru pentru care ordinea pământului nu mai înseamnă nimic. Visez şi visând dau glas dragostei de dincolo de moarte: cântecul meu de jale şi de dor ajunge până la ea, mişcând undele din care spiritul mamei se va reîntrupa, spre a mă înconjura cu aura sa parfumată şi tandră.
