Dragostea de dincolo de moarte învăluie întreg universul în culoarea pastelată şi melancolică a fotografiei argintate. Tot ceea ce era strălucitor şi intens scade în putere, ca şi cum toamna fără de sfârşit în care am intrat aşterne linţoliul ei peste nuanţele lumii. Dragostea de dincolo de moarte dăruieşte fiecărei zile scurse în noapte fragilitatea muzicală a unei porţi care se deschide, spre a îngădui celui copleşit de dor şi de nostalgie să păşească în domeniul duhurilor şi al contururilor amestecare în ceaţă: privirea diurnă lasă loc celei nocturne, iar contururile ascunse se dezvăluie, delicate şi dureroase, ochiului lărgit ca o diafragmă fotografică.
Dragostea de dincolo de moarte îmi îndrumă paşii şi nu încetez să revin pe acele cărări pe care am mers împreună. În acele clipe, în acele clipe ale serilor de iarnă, aspre şi umede, închise în substanţa lor de tăcere prelungă, graniţa care mă separă de ea se şterge, treptat, iar eu simt cum alături de mine prezenţa ei se reconstituie din ceaţă, ca un desen plăpând al unei mâini de copil. La fel ca în vis, durerea este, pentru un moment, domesticită, iar dorul este îmblânzit. Armonia se restabileşte,sinestezic, peste abisul tăiat de moarte. Reveria devine pânza pe care pot contempla, din nou, chipul ei.
Există,în toate acestea, un desen al geografiei îndrăgostite: undeva, în centrul lui, se află şcolile în care a fost, poate, cu adevărat fericită. În acest spaţiu ce porneşte de la Calea Moşilor vechi spre a ajunge în Hristo Botev, energia ei este intactă şi palpitândă, mişcată de anii şi anii în care , de la catedră, s-a înfăţişat vocaţia ei de profesoară. Fotografiind clădirile liceelor adâncite în noapte, captez mişcarea imperceptibilă a dorului şi mă revăd, pe mine, alături de ea, inseparabili şi tandri. În granulaţiile lor eterice, în fibra lor mesmerică, fotografiile retrezesc duhurile, ca într-o convocare goetheană. Dintr-o dată, degradarea şi timpul dispar, spre a fi înlocuite de strălucirea nepământească a visului trăit aievea. Fotografia este un balans, o stranie echilibristrică între lumi : mâna mea devine camera, iar camera îi poate atinge făptura.
În aceste seri, culoarul dintre lumi este ţinut deschis de dragostea noastră. Fiecare pas pe care îl fac este aşezat pe urmele paşilor ei şi a paşilor noştri. Acolo unde, astăzi, timpul teribil a aşezat pecetea insuportabilă a devastării şi a morţii, privirea mea redescoperă lucirile altei vremi: în cochilia pustiită , ce adăposteşte un magazin de sport oarecare, eu revăd Librăria Univers, cu întreaga ei forfotă şi cu acel miros al cărţilor ce nu m-a părăsit niciodată. De aici, din acest loc adâncit acum acum în nefiinţă, mama mea pornea către mine cu miraculoasele volume din seria Jules Verne: dacă am putut să visez, în pântecele României socialiste, este datorită ei, datorită tenacităţii cu care dragostea ei a înălţat deasupra noastră arcul ocrotitor al iubirii, hrănit de devoţiunea ei. Stând, în întuneric, în faţa celei ce a fost librăria de atunci, înaintez pe drumul ce duce spre lumea de dincolo şi mă încarc, ca în vis, de uriaşa, nestăpânita, divina fericire a revederii.
Din pragul serilor mă îndrept către ea, spre a fi impliniţi în visele noastre. Viaţa şi spectrele nopţii devin una, o materie de stele şi de reverie, o materie ce pulsează , aşteptând să treacă în aceste notaţii îndrăgostite, hrănind nerăbdarea ce face din zi un interval insuportabil de lung, în aşteptarea nopţii. Şi aceasta este viaţa mea, acum: o paranteză a zilei terne, încadrată de mişcarea mediumnică a dorului. Din pragul serilor mele îi întrezăresc sosirea şi bucuria care mă cuprinde înlătură, miraculos şi delicat, zăbranicul de durere aşternut peste mine: făpturile noastre sunt , în fine, nedespărţite.
