Săptămâna trecută, teologul Paul Siladi, director la Radio Renaşterea, a susţinut o conferinţă despre Simone Weil, această evreică fascinantă ale cărei scrieri neobişnuite au alimentat din plin obsesiile existenţialismului creştin european. Conferinţa face parte dintr-un program amplu, găzduit de Facultatea de Teologie Ortodoxă şi derulat în cadrul „Centrului de Dialog între Teologie şi Filosofie”. Aici, şi cu precădere în discuţiile informale care i-au urmat expunerii, am cunoscut un profesor de filosofie foarte interesant, care mi-a atras atenţia mai ales prin poziţiile sale echilibrate, un amestec aparte de fineţe şi prudenţă. Un lucru totuşi m-a pus pe gânduri. Credea, fără ezitări, în realitatea satanică a vremurilor noastre. Credea, fără rezerve, că trăim acele vremuri apocaliptice, în care propaganda satanică a prins un contur ireversibil. Fiind, de felul meu, destul de pornit împotriva conspiraţionismelor de toate culorile, am rămas cel puţin surprins. Pe firul discuţiilor şi al polemicilor cordiale, am aflat ulterior că domnia sa consideră fenomene precum festivalul de muzică „Untold” sau anumite forme politice de la noi, soroşismul etc., drept simptome cât se poate de clare pentru această cultură a satanismului care dă nota distinctivă a vremurilor în care trăim.
Am plecat pe gânduri de la respectiva întâlnire şi, la scurtă vreme, am intrat în cel mai mare supermarket din cartierul Grigorescu (nu dau numele aici, din raţiuni evidente). Căutam, între altele, sectorul cu produse de igienizare pentru baie. Lângă produsele de la firmele pe care le cunoşteam de dinainte, apăruse acum una nouă, care ocupa jumătate de raft, deci cât toate celelalte la un loc. Nu avea cum să nu îmi atragă atenţia. Se numea „Dr. Devil” şi afişa drept logo un drăcuşor în toată regula, cu două corniţe din acelea aflate în fază incipientă – ca la vârsta pubertăţii, pesemne –, al naibii de vesel şi de zâmbitor.
***
Simone Weil (1909-1943) a fost o scriitoare franceză, o personalitate complexă. Profesoară de filozofie, a lucrat într-o fabrică şi a făcut parte din rezistenţa franceză condusă de Charles de Gaulle. Este foarte puţin cunoscută la noi, iar multe dintre lucrări i-au apărut doar după moartea sa prematură. Aşadar o figură insolită, de evreică luptătoare, pasionată de creştinism, fascinată de Hristos şi asumând (în mod critic) datele catolicismului.
O descopăr fascinat, îi citesc de câteva luni bune cărţile traduse la noi şi unele idei ale ei mă cuceresc de-a dreptul. Citatele de mai jos sunt din volumul „Înrădăcinarea” (traducere de O. Nimigean, Polirom, 2018):
„Mila faţă de fragilitate se leagă întotdeauna cu dragostea pentru adevărata frumuseţe, pentru că simţim intens că lucrurilor cu adevărat frumoase ar trebui să li se asigure o existenţă eternă şi că, în realitate, nu se întâmplă aşa”.
Weil este o surpriză plăcută şi pentru cei care meditează asupra manierei în care suntem, de regulă, obişnuiţi, să percepem ideea naţională sau ideea de naţionalism:
„Putem iubi Franţa pentru gloria ce pare să-i asigure o existenţă întinsă atât în timp, cât şi în spaţiu. Dar o putem iubi şi ca pe un lucru care, pământesc fiind, poate fi distrus şi care devine astfel cu atât mai preţios. Sunt două iubiri distincte (…), însă numai a doua e legitimă pentru creştin, pentru că numai ea are chipul umilinţei creştine”.
Deşi amestecă în scrisul său intuiţii geniale cu afirmaţii contradictorii şi avântate, deşi poate fi acuzată întrucâtva de o anumită naivitate (o naivitate altminteri foarte feminină, adică foarte seducătoare), marele merit al lui Weil constă, cred, în faptul că a reuşit să coreleze şi să împace Dreptatea şi Caritatea. Sistemul său de gândire este produsul autentic al unei gândiri creştine venite din partea cuiva cu convingeri de stânga. Înţelegem oare relaţia cu semenul nostru, cu patria, cu naţiunea, aşa cum s-ar cuveni, adică, spre a mă exprima plastic, prin ochii lui Dumnezeu? Răspunsul Simonei Weil e acesta: „În materie de orgoliu naţional, nu doar că există o libertate nelimitată, dar chiar se pare că un fel de datorie îţi impune să faci exces de zel. Semnele de respect faţă de semeni, mărturisirea propriilor greşeli, modestia, cumpătarea devin în acest domeniu nişte crime, nişte sacrilegii”.
Nu trebuie decât să ne aducem aminte de convulsiile discursului politic al anilor ’90 spre a înţelege că, realmente, unele greşeli se repetă în istorie. Adesea, cele mai grave.
