Atunci când scriu aceste rânduri, un an nou începe, iar acesta este primul din lungii ani ai singurătăţii mele. Căci singurătatea nu se termină niciodată, ea se hrăneşte din zilele care se scurg, din nopţile în care visezi şi din clipele în care ai vrea ca totul să alunece în moarte, pentru a grăbi revederea. Din pragul acestui an al pustiului privesc spre propria mea viaţă, atâta cât a fost, înţelegând că prezenţa mamei este înscrisă în ea, de parcă am fi fost una, inseparabili,imposibil de distins.
Şi poate că dragostea este acest sentiment al unirii care nu mai poate fi desfăcute. Este acest sentiment al intimităţii care face ca toate gesturile grandilocvente ale celor din jurul tău să nu mai aibă nici un sens, să sune calpe şi goale. Este acest sentiment al comuniunii lipsite de efuziune, asemeni dimineţii care se înalţă, limpede, pe malul unei mări, în mişcarea ei despletită.
Şi poate ca natura însăşi a dragostei pe care am încercat-o şi pe care o pot doar convoca în cuvinte o face inaccesibilă înţelegerii celorlalţi. Ca şi moartea, dragostea este parte a vieţii pe care doar noi o trăim. Cercul în care suntem prinşi de destin nu poate fi spart prin cuvinte. Între mine şi toţi ceilalţi moartea mamei a instituit un zid de amintiri şi de nostalgie impenetrabil în fragilitatea lui. Şi toate cuvintele care au rămas nespuse se adaugă în textura zidului meu, asemeni cercurilor care se gravează în ţesutul copacilor, an după an.
Nimic nu este mai straniu şi mai apăsător decât această solitudine în care te instalezi, în clipele în care oamenii se află în jurul tău. Sosirea duhurilor nu este anunţată de raţiunea terestră. O mişcare de vânt, o mişcare de parfum,o mişcare de nor fac ca graniţa care ne desparte de aceste spirite călătoare să se dea în lături, ca o cortină de teatru . Şi atunci, nimic din ceea ce este în jurul meu nu mai contează: intimitatea mea este doar cu materia evanescentă în care mama mea s-a topit. Sunt între oameni, dar ceva este schimbat în consistenţa simţurilor mele. Dragostea de dincolo de moarte întinde punţile fragile pe care aleg să înaintez. La căpătul lor se află promisiunea calmă a nostalgiei: boarea tandră ce ajunge la mine, filtrată prin vis.
În clipa în care scriu aceste rânduri, un an nou a inceput, primul din anii care se vor duce, pribegi şi solitari. Tot ceea ce mai îmi rămâne este să îmi intorc privirea spre fericirea care ne-a fost dată. Cuvânt după cuvânt, zi după zi, noapte după noapte, dragostea de după moarte mă petrece. Lumina ei este singura lumină pe care o mai pot simţi,drumul ei este singurul pe care îl mai pot urma. Făptura ei este risipită în acest univers de şoapte şi de gesturi, ca o ploaie de petale. Corpul mamei mele este cerul pe care îl contemplu: lucirea iubirii se simte, radiind magnetic, ca un soare ce nu se poate stinge. Revederea se presimte. Fericirea care ne-a fost dată se topeşte în fericirea fără de sfârşit a toamnei marine.