Zweig, exilatul

Sinuciderea lui Stefan Zweig şi soţiei sale în 1942 este capătul de drum al unui exil şi capătul de drum al unei vieţi. Disperarea care îl împinge în moarte este disperarea celui care contemplă dispariţia, definitivă, a universului fără de care viaţa sa nu are sens. Zweig este duhul ce rătăceşte pe malurile Styxului, scriind, memorabil, despre Viena şi Europa care au fost.

Identitatea acestui Zweig al exilului şi al neliniştii este documentată, minuţios şi romanesc, de George Prochnik în cartea sa. Explorarea vieţii lui Zweig devine, pentru Prochnik, explorarea propriei sale vieţi, căci mii de fire leagă familia sa de un întreg continent al emigraţiei europene către Statele Unite.

Zweig este, până în clipa morţii, gentlemanul ce contrazice, prin eleganţă, umanism şi nobleţe, barbaria pandemică a fascismului. De la codul vestimentar la comportament şi generozitate, totul evocă, în cazul său, apartenenţa la un spaţiu al civilităţii şi al solidarităţii. În exil, Zweig duce cu sine lumea despre care ca scrie, în autobiografia sa. Inadaptarea sa este forma în care se manifestă fidelitatea faţă de un set de valori: arta şi profilul lui Zweig poartă patina unei epoci ce pare îndepărtată până la nerecunoaştere.

Exilul lui Zweig îl oglindeşte pe cel al contemporanilor săi. Pentru evreii de limbă germană, iar Zweig este unul dintre ei, părăsirea patriei obligă la reafirmarea legăturilor cu tradiţia care îi modelează. Limba germană, mutilată de hitlerism, işi păstrează în paginile austriacului Zweig întreaga sa supleţe polifonică. Limba germană este, pentru Zweig, ca şi pentru ceilalţi, un patrimoniu care nu poate fi confiscat, de unde şi pasiunea cu care este apărată, în clipele în care simpla ei rostire poate fi semnul unei conduite suspecte, de spion german. Cultura germană este onorată de cei pe care nazismul îi denunţă şi îi prigoneşte. Este acesta un moment în care spiritul învinge obtuzitatea fanatismului, în pofida contaminării antisemite ce pare de neoprit.

Dincolo de calmul aparent al eleganţei sale, Zweig nu poate fi acasă în Lumea Nouă. În Statele Unite, acolo unde fragmentele Europei devastate se reconstituie, Zweig este departe, din ce în ce mai departe, de trecutul literaturii şi al celebrităţiii sale. Călătorul Zweig este incapabil să îşi găsească odihna pe acest tărâm care nu are nimic din semnele familiare ale Austriei., Europa centrală devine un obiect al memoriei, cel spre care revine, obsesiv. “ Lumea de ieri”, capodopera sa, este cântecul de lebădă al unei arte şi al unui stil, testamentul îndrăgostit închinat patriei pierdute. Neliniştea lui Zweig este şi neliniştea celui care intuieşte proporţiile catastrofei ce se abate asupra evreimii europene. Zweig nu este un sionist, în pofida prieteniei cu Herzl, dar reflecţia sa, atât de sever criticată de Hannah Arendt, nu poate fi separată de tema evreităţii şi a identităţii evreieşti.

Pentru acest Zweig ce contemplă sfârşitul Europei sale, Brazilia este portul în care ancorează, cu speranţa de a regăsi liniştea şi paradisul. Entuziasmul său, uneori naiv şi dominat de tuşe exotice, pentru această ţară- continent este expresia încrederii în capacitatea omenirii de a depăşi tentaţiile barbariei şi ale urii. Brazilia lui Zweig este Utopia în care se poate regăsi umanismul său. În această Brazilie elogiată de Zweig, tot ceea de corupe şi distruge Europa este absent: scriind despre Brazilia,Zweig scrie despre un viitor care poate fi.

Însă ancora pe care Zweig o aruncă în solul brazilian nu poate ţine în loc corabia în derivă. Izolarea din Petropolis nu face decât să amplifice sentimentul de alienare. Zweig nu mai este decât un spectru, un rest al unei Europe ce a comis actul de sinucidere colectivă. Scriitorul celebru, autorul de best seller-uri este gentlemanul ce se plimbă, îngândurat, pe străzile luxuriante ale unui oraş brazilian. Tot ceea ce a a dat sens vieţii sale a încetat să mai existe.

Tragedia lui Zweig este tragedia celui care nu mai poate înfrunta istoria inclementă şi alege să părăsească, demn, scena dominată de sânge şi de crime: staţia terminus a destinului său este încadrată de umbrele pe care le invocă. În exil, Zweig a atins acel ton, sobru şi poematic, menit să convoace imaginea Austriei sale iubite. Posteritatea sa este posteritatea acestui umanism al libertăţii, destinat să contrapună barbariei încrederea în spirit şi în artă.