Precizia, ca atitudine specific umană, comportă acţiuni riguroase şi o existenţă de acelaşi gen. Ea emite pretenţii maxime atât în ce priveşte acţiunile, cât şi în ce priveşte existenţa. Doar că se cere operată o distincţie.
De fapt, nu există numai precizia plăsmuită (care, după cum prea bine ştim, în realitate nici nu există încă), ci şi una pedantă; cele două se deosebesc între ele prin faptul că precizia plăsmuită se referă la fapte, iar cea pedantă la artefactele imaginaţiei. De exemplu, precizia cu care mintea ciudată a lui Moosbrugger fusese integrată într‑un sistem de concepte juridice vechi de două mii de ani semăna cu eforturile pedante ale unui dement de a trage în ţeapa unui ac o pasăre zburând în libertate; dar precizia nu se preocupa câtuşi de puţin de fapte, ci doar de conceptul imaginar al codului de legi. Dimpotrivă, în procedura cu care abordau imensa problemă dacă Moosbrugger putea fi condamnat la moarte, psihiatrii etalau o precizie absolută, căci nu se încumetau să spună mai mult decât că imaginea clinică a bolii sale nu corespundea cu exactitate cu nici o imagine clinică a unei boli observate anterior şi transferau decizia ulterioară în seama juriştilor. În această împrejurare, sala de judecată oferea o imagine a vieţii înseşi, căci toţi oamenii viguroşi şi vivace, care ar respinge gândul să şofeze un automobil mai vechi de cinci ani sau să fie trataţi medical după metode socotite drept ideale cu zece ani în urmă, ba, mai mult, fie că le place, fie că nu, îşi consacră timpul promovării unor astfel de invenţii şi se învoiesc să raţionalizeze tot ceea ce intră în domeniul lor de activitate, preferă să lase toate aspectele legate de frumuseţe, dreptate, dragoste şi confesiune religioasă, pe scurt toate problemele omeneşti, în măsura în care nu sunt implicate interesele lor de afaceri, în seama soţiilor lor, iar în măsura în care acestea nu ajung să le facă faţă pe de‑a întregul, unei subspecii de bărbaţi care sunt în stare să intoneze fraze milenare despre potirul şi spada vieţii, cărora ei le dau ascultare la modul frivol, răutăcios şi sceptic, fără să creadă în ele şi fără să se gândească la posibilitatea unei alternative. Există deci, în realitate, două perspective de gândire, care nu numai că intră în conflict una cu cealaltă, ci, ceea ce este mai rău, coexistă de obicei, fără a comunica între ele altminteri decât pentru a se asigura reciproc că ambele sunt dezirabile, fiecare la locul său. Una se mulţumeşte a fi precisă, şi se limitează la fapte; cealaltă nu, ci caută întotdeauna întregul şi‑şi extrage cunoaşterea din aşa numitele adevăruri grandioase şi eterne. Prima înregistrează succese, iar cealaltă dobândeşte amploare şi demnitate. Este limpede că un pesimist ar putea obiecta că rezultatele uneia nu valorează nimic, iar ale celeilalte nu sunt adevărate. Căci la ce bun în ziua Judecăţii de Apoi, când vor fi cântărite lucrările omeneşti, trei tratate despre acidul formic, ba chiar dacă ar fi treizeci?! Pe de altă parte, ce ştim noi despre Judecata de Apoi, dacă nu ştim nici măcar ce se va alege până atunci din acidul formic?!
Între cei doi poli ai acestui nici‑nici pendula evoluţia când, acum să zicem mai mult de optsprezece şi încă nu pe de‑a întregul douăzeci de secole, omenirea a aflat pentru întâia dată că la capătul tuturor zilelor va avea loc o asemenea judecată a spiritului. Experienţa arată că, în asemenea chestiuni, unei direcţii îi urmează întotdeauna direcţia contrară. Ar fi de conceput şi de dorit ca o asemenea răsturnare să se înfăptuiască în pasul filetului, căci fiecare rotire reprezintă un nivel superior, căci din motive necunoscute evoluţia rareori se întâmplă să câştige mai mult decât pierde prin deturnare şi distrugere. Dr. Paul Arnheim avea deci întru totul dreptate când afirma faţă de Ulrich că istoria omenirii nu ar admite niciodată o evoluţie negativă; istoria omenirii este optimistă, ea hotărăşte întotdeauna cu entuziasm în favoarea unui lucru şi abia după aceea pentru contrariul acestuia! Astfel că primele fantezii ale preciziei nu au fost urmate câtuşi de puţin de încercarea de a le traduce în realitate, ci ele au fost abandonate întru folosinţa neinspirată de către ingineri şi erudiţi, iar istoria s‑a îndreptat iarăşi spre concepţii spirituale mai demne de interes şi mai cuprinzătoare.
Ulrich îşi amintea bine cum elementul incertitudinii ajunsese din nou să ocupe un loc primordial. Începuseră să se facă auzite tot mai multe declaraţii prin care oameni cu preocupări oarecum incerte, scriitori, critici, femei şi cei care exercitau vocaţia de a reprezenta o nouă generaţie se plângeau de faptul că ştiinţa pură ajunsese să semene cu ceva nefiresc, care distrugea toate operele omeneşti sublime, fără a le mai putea regrupa, şi care cereau o nouă credinţă în umanitate, o întoarcere la valorile lăuntrice, un avânt spiritual şi altele de asemenea natură. Ulrich presupuse la început cu naivitate că ar fi vorba de nişte oameni care se epuizaseră tot îndemnându‑şi caii şi care descălecaseră, iar acum şchiopătau clamând în gura mare să vină cineva să‑i învioreze cu masaje sufleteşti; dar trebuise treptat să‑şi dea seama că aceste strigăte mereu repetate, care la început i se păruseră atât de comice, se bucurau de un ecou larg; cunoaşterea începea să devină inactuală, tipul personalitate difuză care domină prezentul începuse să se afirme.
Ulrich se răzvrătise, refuzând să ia aceste lucruri în serios, şi‑şi dezvolta acum în felul său propriile înclinaţii spirituale.
Din epoca cea mai timpurie de înmugurire a conştiinţei în prima tinereţe, moment care adesea, privit retrospectiv, este atât de emoţionant şi înduioşător, îi mai rămăseseră şi astăzi în amintire tot felul de noţiuni odinioară îndrăgite, printre care formula „a trăi la modul ipotetic“. Continua să exprime acum curajul şi ignorarea inexorabilă a vieţii, în care fiecare pas este o îndrăzneală lipsită de experienţă, dorinţa de corelări magnifice şi aura de revocabilitate pe care le percepe un tânăr când se aventurează, ezitând, în viaţă. Ulrich simţea că, la urma urmei, din toate acestea nimic nu trebuia renegat. Senzaţia plină de încordare de a te şti ales pentru ceva, orice ar fi fost acel ceva, este lucrul sublim şi singurul cert pentru cel a cărui privire cuprinde pentru prima dată lumea. Dacă‑şi cumpăneşte bine emoţiile, un astfel de om nu poate accepta nimic fără rezerve; el îşi caută iubita posibilă, dar nu ştie dacă ea va fi cea adevărată; el este în stare să omoare, fără să fie sigur că trebuie s‑o facă. Voinţa de a se dezvolta a propriei naturi îi interzice să creadă în ceva desăvârşit, dar tot ceea ce îi iese în cale se comportă ca şi cum ar fi desăvârşit. El simte: ordinea aceasta nu este atât de sigură pe cât se pretinde a fi; nici un lucru, nici un sine, nici o formă, nici un principiu nu este sigur, totul este cuprins într‑o transformare invizibilă, dar niciodată întreruptă, viitorul este mai degrabă o transformare decât o consacrare, iar prezentul nu este decât o ipoteză pe care n‑am înţeles‑o încă. Ce ar fi putut să facă decât să se ţină la o parte de lume, în sensul bun, în care un cercetător îşi menţine distanţa faţă de faptele care ar vrea să‑l ispitească să le dea prea grăbit crezare?! Prin urmare, ezită acum să devină ceva; un caracter, o vocaţie, un mod definit de existenţă, toate acestea sunt pentru el reprezentări prin care se întrevede scheletul, care e tot ceea ce va rămâne în cele din urmă din el. El încearcă să se înţeleagă altfel; cu înclinaţie faţă de tot ceea ce îl sporeşte lăuntric, chiar dacă poate fi interzis din punct de vedere moral sau intelectual, se simte pe sine însuşi ca un pas care este liber în toate direcţiile, dar care îl conduce de la o stare de echilibru la următoarea şi mereu înainte. Dacă simte o dată că a avut intuiţia justă, îşi dă seama că a căzut în lume o picătură dintr‑o incandescenţă cu neputinţă de descris, a cărei licărire face pământul însuşi să arate altfel.
