În vremea aceea Ulrich se afla în casa sa, aşezat la masa de scris, şi lucra. El scosese din nou cercetarea pe care o întrerupsese abrupt cu câteva săptămâni în urmă, când luase hotărârea să se întoarcă din străinătate; nu avea intenţia s‑o ducă până la sfârşit, îi făcea pur şi simplu plăcere faptul că era în stare să se mai ocupe de aşa ceva. Era vreme frumoasă, însă în ultimele zile el nu mai părăsise casa decât pentru drumuri scurte, nu mai ieşea nici măcar în grădină, trase perdelele şi lucra în lumina scăzută, ca un acrobat care în semiîntunericul arenei de circ, înainte de a li se permite accesul spectatorilor, execută în premieră în faţa unui cerc de cunoscători salturi periculoase. Precizia, forţa şi siguranţa acestui mod de gândire, care nu‑şi are egal în nici un alt domeniu al vieţii, îl umplea de un simţământ care aducea a melancolie.
Împinse acum la o parte foaia de hârtie acoperită cu formule şi simboluri, pe care la urmă scrisese o ecuaţie a stării de fluiditate a apei, ca exemplu fizic spre a fi aplicat unei noi operaţii matematice, pe care o descria; însă gândurile îi fugiseră de ceva timp în altă parte.
„Nu‑i povestisem tocmai Clarissei ceva în legătură cu apa?“ se întrebă el, dar nu reuşea să‑şi aducă aminte distinct, însă n‑avea importanţă, şi gândurile îi rătăciră alene mai departe.
Din nefericire, nimic nu e mai greu de reprezentat în literatură decât un om care gândeşte. Întrebat odată cum făcea că‑i veneau în minte atât de multe lucruri noi, un mare inventator răspunsese: gândindu‑mă fără încetare la ele. De fapt, se poate afirma că ideile neaşteptate nu se produc prin nimic altceva decât prin faptul că sunt aşteptate. Ele sunt, într‑o măsură deloc neglijabilă, un succes datorat caracterului, înclinaţiilor permanente, ambiţiei dăinuitoare, preocupărilor şi lucrului neîncetat. Cât de anostă trebuie să fie o asemenea persistenţă! Dintr‑un alt punct de vedere, soluţia unei probleme intelectuale se produce într‑un fel nu tocmai deosebit de ceea ce se întâmplă când un câine ţine un băţ în bot şi vrea să treacă printr‑o uşă îngustă; îşi întoarce capul la stânga şi la dreapta până când băţul trece prin deschizătură, şi tot aşa facem şi noi, cu deosebire doar că nu încercăm chiar la întâmplare, ci ştim deja aproximativ din experienţă cum trebuie procedat.
Chiar dacă o minte înţeleaptă are, în chip firesc, cu mult mai multă îndemânare şi experienţă în ce priveşte aceste încercări decât un imbecil, trecerea prin deschizătură constituie în egală măsură o surpriză, i se întâmplă parcă dintr‑odată şi poate percepe cu claritate în sinea sa un simţământ de consternare, ca şi cum gândurile i s‑ar fi format de la sine în loc să‑şi aştepte creatorul. Acest simţământ de stupefacţie este în linii mari definit în zilele noastre ca fiind intuiţia, după ce mai înainte i s‑a spus şi inspiraţie, şi se consideră că ar fi suprapersonal; este însă doar ceva impersonal, şi anume afinitatea şi însăşi interdependenţa lucrurilor care se întâlnesc în mintea cuiva.
Cu cât e mai bună mintea, cu atât mai puţin se face percepută în acest proces. Iată de ce gândul, atâta vreme cât nu a fost dus până la capăt, reprezintă o stare cu totul jalnică, asemănătoare unei colici care afectează toate circumvoluţiunile creierului, iar când este gata gândit, nu mai are forma gândului aşa cum este perceput, ci devine o idee conceptuală, aceasta fiind din nefericire o formă impersonală, căci gândul este atunci îndreptat spre afară, ajustat pentru a fi comunicat lumii. Ca să spunem aşa, nu putem surprinde, atunci când un om gândeşte, momentul între personal şi impersonal, de aceea gândirea este în mod evident o asemenea sursă de încurcături pentru scriitori încât preferă să o evite.
Însă omul fără însuşiri căzuse pe gânduri în momentul acela. De aici s‑ar putea trage concluzia că, cel puţin în parte, aceasta nu era o împrejurare personală. Dar, ce era oare? Lumea încoace şi încolo, aspecte ale lumii care se asamblau în gândire. De altfel, nu‑i trecea nimic deosebit de important prin gând; după ce tratase apa ca un exemplu, nu‑i mai venise nimic altceva în minte decât că apa este ceva de trei ori mai mare decât uscatul, chiar dacă nu se ia în considerare decât ceea ce oricine recunoaşte drept apă, râurile, mările, lacurile, izvoarele. S‑a crezut multă vreme că ar fi ceva înrudit cu aerul. Marele Newton a gândit astfel, totuşi cele mai multe din celelalte idei ale sale sunt valabile şi astăzi. După părerea grecilor, lumea şi viaţa izvorâseră din apă. Apa era un zeu: Okeanos. Mai târziu au fost născocite nixele, elfii, ondinele, nimfele. Au fost întemeiate temple şi oracole pe ţărmurile sale. Pe de altă parte, domurile din Hildesheim, Paderborn, Bremen au fost construite deasupra unor izvoare, şi iată, aceste domuri mai stau şi astăzi în picioare? Nu se săvârşeşte botezul şi în zilele noastre cu apă? Nu există adepţi ai apei şi apostoli ai leacurilor naturale, al căror suflet deţine o salubritate particulară, sepulcrală? Există aşadar în lume ceva ca un punct confuz sau ca iarba călcată în picioare. Fireşte, omul fără însuşiri deţinea undeva în conştiinţa sa şi ştiinţa aceasta modernă, fie că se gândea tocmai la ea, fie că nu. La drept vorbind, apa este un fluid incolor, doar de la o anumită adâncime fiind albăstrui, inodor şi insipid, lucru care ni s‑a spus atât de des în şcoală încât nu‑l mai uităm niciodată, deşi din punct de vedere fiziologic în ea pot exista şi bacterii, materie vegetală, aer, fier, sulfat şi bicarbonat de calciu, iar acest arhetip a tot ce este fluid nu este în esenţă doar un fluid, ci, după caz, un corp solid, un fluid sau un gaz. Până la urmă totul se rezumă la nişte sisteme de formule, care depind într‑un fel unele de altele, şi în toată lumea există doar câteva duzini de oameni care gândesc în acelaşi fel chiar despre un lucru atât de simplu precum apa; toţi ceilalţi tratează aceeaşi temă apelând la nişte limbaje care‑şi pot găsi locul undeva între zilele noastre şi vremurile de acum câteva mii de ani. Trebuie aşadar să spunem că dacă un om cade pe gânduri, oricât de puţin, intră într‑o companie cu totul dezordonată!
