Robert Musil, Omul fără însușiri

Ulrich era un om pasionat, însă prin pasiune nu este permis să se înţeleagă ceea ce se numeşte la plural pasiuni. Fără îndoială că trebuie să fi existat ceva care‑l împinsese mereu în această stare, şi poate că acel ceva fusese pasiunea, însă în stare de surescitare şi în acţiunile pe care le săvârşea într‑o asemenea stare de surescitare comportamentul său era în acelaşi timp pasionat şi indiferent. Parcursese întreaga gamă de trăiri şi simţea că şi acum s‑ar fi putut arunca oricând în ceva care să nu deţină vreo semnificaţie pentru el, pur şi simplu dacă l‑ar fi îmboldit dorinţa lui de acţiune. Fără să exagereze prea mult, putea spune deci că în viaţa lui toate întâmplările se desfăşuraseră ca şi cum ar fi depins mai degrabă unele de altele decât de el însuşi. Lui A îi urmase întotdeauna B, fie că ar fi fost vorba de luptă sau de dragoste. Astfel că se simţea nevoit acum să‑şi spună că însuşirile personale, dobândite în felul acesta, ţineau mai curând unele de altele decât de propria lui persoană, mai cu seamă că fiecare dintre ele, dacă ar fi stat să se examineze îndeaproape, nu avea cu el însuşi cu nimic mai mult de-a face decât cu ceilalţi oameni care s‑ar fi putut întâmpla să aibă asemenea însuşiri.

Cu toate acestea, nu există nici o îndoială că un om este determinat de însuşiri, chiar dacă nu este identic cu ele; astfel uneori cineva poate să se simtă la fel de străin faţă de sine într‑o stare de repaus ca într‑una de mişcare. Dacă Ulrich ar fi trebuit să spună cum era el în realitate, ar fi fost pus în încurcătură, ca mulţi alţii nu se examinase pe sine însuşi încă niciodată decât în îndeplinirea unei îndatoriri şi în relaţie cu o asemenea îndatorire. Sentimentul propriei valori nu avusese de suferit din cauza aceasta şi nici nu era un vanitos sau un răsfăţat; el nu simţise nevoia de recondiţionare şi gresaj care se numeşte examen de conştiinţă. Era oare o personalitate puternică? Nu ştia; poate că în privinţa aceasta săvârşea o eroare plină de consecinţe grave. Cu certitudine fusese întotdeauna un om care avea încredere în propria forţă. Nici acum nu se îndoia deloc cu privire la faptul că deosebirea dintre identificarea cu propriile experienţe şi însuşiri şi distanţarea de acestea era doar o deosebire de atitudine, într‑un anume sens o decizie deliberată sau o opţiune în privinţa acelui punct între general şi personal în care accepţi să îţi duci viaţa. Mai simplu spus, poţi să te situezi în raport cu lucrurile care ţi se întâmplă sau pe care le faci tu însuţi în chip mai general sau într‑unul mai personal. Poţi resimţi o lovitură nu numai ca pe o suferinţă, ci şi ca pe un afront, lucru care îi sporeşte proporţiile până la a o face insuportabilă; dar poţi de asemenea s‑o primeşti şi la modul sportiv, ca pe un obstacol de care nu îţi este permis să te laşi nici intimidat, nici împins într‑o furie oarbă, iar atunci nu rareori se întâmplă să nici n‑o mai iei în seamă. În acest al doilea caz însă nu s‑a întâmplat nimic altceva decât că ai integrat lovitura într‑un context general, cel al unei situaţii combative, dependentă de îndatorirea de care trebuia să te achiţi. Tocmai fenomenul acesta, că o trăire îşi dobândeşte semnificaţia şi chiar conţinutul de‑abiaprin locul pe care‑l ocupă într‑o înlănţuire de acţiuni ce se succedă în mod logic, devine evident în cazul oricărui om care consideră că un asemenea eveniment nu reprezintă doar o întâmplare personală, ci şi o provocare la adresa forţelor sale spirituale. În acest caz, respectivul va fi mai puţin afectat de ceea ce întreprinde. Remarcabil este faptul că ceea ce la un boxer se consideră a reprezenta un semn de inteligenţă superioară este etichetat ca răceală şi insensibilitate îndată ce se manifestă în cazul unor oameni care nu ştiu să boxeze, ci înclină spre o atitudine intelectuală faţă de viaţă. Pot fi folosite de altfel tot felul de distincţii subtile, după caz, când e vorba de adoptarea sau recomandarea unei conduite generale sau personale. Unui asasin, de exemplu, dacă‑şi face trea­ba la rece şi cu minuţie, i se atribuie o brutalitate deosebită; unui profesor, care în braţele soţiei sale continuă să caute rezol­varea unei probleme, i se pune în seamă o pedanterie fosilizată; unui politi­cian, care urcă spre poziţii înalte distrugându‑şi semenii, i se recunoaşte, în funcţie de succesul înregistrat, josnicia sau măreţia; din partea soldaţilor, călăilor şi chirurgilor se cere toc­mai această atitudine imperturbabilă care este condamnată la alţii. Fără să mai fie nevoie să insistăm în continuare asupra moralei acestor exemple, e evidentă nesiguranţa cu care se ajunge de fiecare dată la un compromis între comportarea obiectiv corectă şi cea per­sonal corectă.

Incertitudinea aceasta conferea deodată un context vast problemei personale a lui Ulrich. Altădată puteai fi ceea ce se cheamă o persoană păstrându‑ţi în mai mare măsură conştiinţa liniştită decât astăzi. Oamenii erau asemenea spicelor de grâu; după cât se pare, cu mai multă violenţă decât acum zguduiţi de Dumnezeu, de grindină, de foc, de molime şi de război, însă erau cuprinşi în vârtej cu totul, ca oraş, ca meleag, ca un lan întreg, iar ceea ce îi rămânea fiecărui spic, fiecărei plante ca putinţă de a se mişca singur era o chestiune limpede delimitată şi asumabilă. Astăzi, dimpotrivă, responsabilitatea nu‑şi mai are centrul de greutate în oameni, ci în raporturile dintre lucruri. Nu s‑a remarcat faptul că experienţele au devenit independente de oameni? Au urcat pe scenele teatrelor; au intrat în cărţi, în rapoartele institutelor de cercetare şi ale expediţiilor ştiinţifice, în comunităţile religioase sau de alte feluri, care favorizează anumite experienţe în detrimentul altora ca într‑o cercetare socială experimentală; în măsura în care experienţele nu se regăsesc în acea activitate, plutesc pur şi simplu în aer. Cine mai poate să afirme astăzi că mânia lui e într‑adevăr mânia lui, când atât de mulţi vin să lanseze comentarii şi pretenţia de a o înţelege mai bine decât el însuşi?! A apărut o lume de însuşiri fără om, de experienţe fără cel care le trăieşte, aproape că s‑ar zice că în caz ideal omul nici n‑ar mai trăi vreo experienţă la modul privat şi povara agreabilă a responsabilităţii perso­nale s‑ar dizolva într‑un sistem de formule ale semnificaţiilor posibile. Probabil că dezagregarea concepţiei antropocentrice, care atât de multă vreme l‑a considerat pe om drept centrul universului, dar care de secole se tot estompează, a atins în cele din urmă sinele, căci credinţa conform căreia aspectul cel mai important al unei trăiri este acela de a fi trăită şi al unei fapte de a fi făptuită începe să li se pară celor mai mulţi oameni o naivitate. Continuă, fireşte, să existe oameni care trăiesc la un mod cu totul personal; aceştia afirmă „Ieri am fost la cutare şi la cutare“ sau „Astăzi facem cutare şi cutare lucru“, şi îşi savurează viaţa fără să îi atribuie conţinut şi semnificaţie. Le place tot ceea ce intră în atingere cu degetele lor şi sunt persoane atât de desăvârşit personale pe cât mai este cu putinţă; lumea devine o lume personală îndată ce ajunge să aibă de-a face cu ei şi străluceşte ca un curcubeu. Poate că sunt cu adevărat fericiţi; dar un asemenea fel de oameni le apare de pe acum în mod obişnuit celorlalţi ca fiind absurd, deşi încă nu este deloc sigur din ce cauză. Dintr‑odată, în faţa acestor reflecţii, Ulrich trebui să‑şi mărturisească că la urma urmei el era totuşi ceea ce se cheamă un caracter, chiar fără să deţină aşa ceva.