Anii 1990 au fost marcaţi de clivajul neocomunişti/anticomunişti. ”Luptele” dintre cele două tabere vizau controlul ”câmpului” (în sensul de champ, cf. Bourdieu) politic, economic şi cultural. Lupta s-a dus și pentru controlul ”câmpului” memorial.
Victoria neocomuniştilor la alegerile din 1990 şi din 1992 le-a permis să transforme uitarea asumată în paradigma dominantă. Venirea la putere în 1996 a partidelor istorice (Partidul Național Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc Creștin-Democrat) a adus promovarea memoriei foştilor deținuți politic şi chiar o condamnare formală a comunismului, făcută în nume propriu, de către preşedintele Emil Constantinescu.
În 2000, anticomunismul nu a fost suficient pentru a aduce victoria electorală partidelor istorice. Neocomuniştii revin la putere promovând încă odată amnezia. Ignorarea comunismului la nivel public permite afirmarea unei memorii (auto)ironice în ceea ce privește acest regim. O memorie pe care o numesc „roz”, inspirându-mă din titlul Căţii roz a comunismului[1].
La apariţia ei, Cartea roz a comunismuluia dat naștere la controverse, fiind primită cu nelinişte, chiar cu dispreţ[2]. Autorii au fost acuzaţi că au vrut să minimalizeze Cărtea neagră a comunismuluiîncercând să „edulcoreze comunismul”[3]. Odată percepută ironia titlului și a conținutului, memoria „roz” a devenit o atracție.
Această dimensiune a memoriei comunismului, ironică şi ludică, s-a manifestat plenar într-o serie de filme privitoare la tragicomedia vieţii cotidiene din anii ‘80. Filmul cel mai reprezentativ pentru acest trend memorial a fost realizat de Cristian Mungiu. Intitulat „Amintiri din Epoca de Aur”, filmul redă în mod ironic absurdul situaţiilor trăite de români în epoca Ceauşescu. Cele patru episoade prezintă cinematic „legende urbane” ale anilor ‘80: cea despre (nerealizata) vizită a lui Ceauşescu într-un sat care provoacă însă o catastrofă locală; legenda despre cenzorii partidului care încercând să retușeze fotografia conducătorului român pentru ca acesta să pară la fel de înalt ca omologul său francez, Valéry Giscard d’Estaing producând însă o poză hilară în care Ceaușescu avea o pălărie pe cap și una în mână; povestea unei familii care trăia într-un apartament şi care a primit un porc de Crăciun, pe care încearcă să îl asomeze folosindu-se de gazul de butelie, provocând o explozie în bloc; cea privitoare la necesitatea cenzurării ad-hoc de către tehnician a unui film iugoslav pentru a împiedica difuzarea unei scene de nuditate.
Mesajele ironice și mai ales reflexive se regăsesc și în abordările propuse de „Proiect1990”. Pe 26 ianuarie 2010, Ioana Ciocan, cadru didactic la Universitatea de Arte din Bucureşti, a dezvelit o statuie a lui Lenin, făcută din arpacaş, orez, bomboane CIP și ciocolată: „din arpacaş se face coliva, cu orez umplem sarmalele, bomboanele cip sunt dulciurile copilăriei comuniste, iar ciocolata ne place tuturor“[4], explica atunci creatoarea. Înaltă de 3 metri, copie fidelă a fostei statui realizate de Boris Caragea în anii 1950, Leninul de colivă a fost aşezat pe vechiul soclu rămas gol după demolarea din martie 1990. Instalaţia numită „Ciocan versus Ulyanov” a rezistat puțin, fiind repede înlocuită de o alta, numită „Tango vs. Ulyanov”. În mai 2010, un grup de tineri muzicieni români, Romanian Piano Trio, format din Alexandru Tomescu, Răzvan Suma şi Horia Mihail, a creat o instalație vie interpretînd un tango, timp de 15 minute, pe vechiul soclu.
Până în aprilie 2014 când proiectul a luat sfârșit, alte 18 instalaţii artistice au fost plasate pe vechiul piedestal al lui Lenin. În 2012, o instalaţie intitulată ”Hydra” a avut drept scop să atragă atenţia asupra moştenirii comunismului. „Una Miranda/The Gaze” a artiştilor Jose Antonio Vega Macotela şi Chantal Penalosa Navarro a fost aşezată pe piedestal în septembrie 2013, propunîndu-și să aducă în discuție destinul viitor al soclului care avea să fie demolat. Autorităţile deciseseră deja să ridice în locul unde fusese statuia lui Lenin o sculptură în memoria foştilor luptători anticomunişti. Monumentul, numit „Aripi”, a fost inaugurat în mod oficial în mai 2016.
[1]Gabriel H. Decuble, ed., Cartea roz a comunismului, vol. 1., Club 8, Iaşi, Editura Versus, 2004.
[2]Gabriel Decuble se arată intrigat de faptul că cei care au criticat Cartea roznu au perceput ironia titlului. Gabriel Decuble în dialog cu Mihail Vakulovski, ianuarie 2005. Interviu de pe site-ul http://www. tiuk.reea.net/8/decuble.html, consultat ultima oară pe 23 martie 2007.
[3]Michael Astner, „Marfa communism”, în Ziarul de Iaşi, 8 martie 2007. Preluat de pe site-ul http://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/marfa_communism_140885.html, consultat ultima dată pe 23 martie 2007.
[4]Ioana Ciocan pentru cotidianul Adevarul,marţi 26 ianuarie 2010.
http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/Bucuresti_Statuia_lui_Lenin_din_orez_si_ciocolata_a_fost_dezvelita_in_Piata_Presei_Libere_0_196780511.html
