Papa Franciscus (și progresul mediatic la noi)

Nu voi face nici un fel de speculații savante, savantlâcuri adică, despre posibilele semnificații ale vizitei papale în România, în primul rând pentru că subtextul politic nu-l vom ști prea curând; a face abstracție de subtilul politicianism al Vaticanului înseamnă a gândi la nivel intrauterin, indiferent de etate. Să acceptăm deci cele vizualizate cu emotivitatea fiecăruia, deși și aceasta e o problemă intimă, adică foarte lăuntrică de vreme ce intimus e superlativul lui interior.  Puteai trăi evenimentul ca și credincios văzându-l pe urmașul Sfântului Apostol Petru, după cum puteai să o faci și ca non-credincios (e dreptul fiecăruia) admirând personalitatea și umanitatea Oaspetelui.

Ceea ce e de admirat de această dată la media vizuală din Țară e faptul că trei zile s-a abținut, indiferent de canal (tv, desigur…), de la porcăiala politică și de la orice partizanat; iar atitudinea Bisericii Ortodoxe Române rămâne una cu adevărat istorică, asemenea celei de la precedenta vizită papală. Greu de spus a cui influență a fost, dar nu putem să nu remarcăm – ar fi incorect – progresul făcut de mijloacele media în comentarea evenimentului din sfera religioasă și nu numai; la puțin timp după moartea primului papă care a vizitat România, un post pretins național ne informa cu obstinație despre mesajul Papei Ioan Paul al… XVI-lea, apoi un altul ne prezenta plecarea acasă a pelerinilor maghiari (știm de unde… ) cu o garnitură de tren existentă de pe vremea venirii maghiarilor în Transilvania (imposibil, oricât ar fi de convenabil pentru unii…) și alte câteva, iată că de data aceasta totul a fost limpede; remarcabilă totuși (perfect e Dumnezeu) o inepție repetată pe postul național, TVR adică, două zile la rând, conform căreia „cu mii de ani în urmă călugării au înălțat o mănăstire” unde urma să meargă Sfântul Părinte Papa Francisc; e ceva asemănător cu vechimea căii ferate maghiare din Transilvania de pe la anul o mie. Dar, în spiritul învățăturii papale să fim îngăduitori, fiind vorba cert de emoția care a cuprins și studiourile tv din întreaga  Țară.

Dar, dacă tot a fost invocat atât de des în ultimele luni, să vedem cine este papa prin prisma istoriei vocabularului latin? O îmbinare, firească până la urmă a două cuvinte: papa din limbajul copiilor, un vocativ tip tati! (căci el a fost și este primul dintre episcopii catolici primus inter pares, considerat de aceștia „tăticul” lor); Sfântul Ciprian al Cartaginei, spre pildă, refuza apelativul papa tocmai pentru că nu era de acord cu amintita excelență chiar  în perioada în care termenul începea să se impună; și un pappa, pappas (mai greu de probat însă, după un abbas, de unde abate), atribuit în semn de respect episcopilor întâi, doar celui al Romei mai apoi. A rezultat ca atare papa, îmbinând caritatea filială a păstoriților și a păstorului cu respectul acestora și nu numai a lor după cum s-a putut observa timp de trei zile, adică tocmai ceea ce ne-a inspirat Papa Franciscus; o trinitate temporală avară  din păcate dar efectiv… Trinitară.

Ospitalitatea Bisericii Ortodoxe Române a fost, cum subliniam deja, nu doar exemplară ci și neîntâmplătoare, sau întâmplătoare etimologic, adică „în templu”, prin Întâi Stătătorul Ei care veghează o editură numită Basilica și un post (nu canal de data aceasta) numit Trinitas.

În aceste condiții faste, rămâne stranie explicația DEX (dar nu e singura) ce ne trimite la etimonul papa din latină și… slavă (p. 746., ed. 1996 spre pildă și urm.).

Un progres notabil s-a înregistrat și în prezentarea beatificării episcopilor uniți cu Roma, de către Papa Franciscus: dacă acum câțiva ani o jună teleastă specializată și în monarhie și în monahie la tvr, ne anunța triumfalist și încântător că „după beatificarea monseniorului Ghika, românii vor avea un nou sfânt”, neavând habar că beatificarea fericește și nu sfințește, iată că de data aceasta totul a decurs impecabil. Desigur și datorită faptului că nu oricine a avut acces la comentarii.  Deși nu sunt adeptul nanismului urban de tip „micul Paris”, „mica Vienă”, prezența Papei Franciscus la Blaj, „mica Romă”, a adus cu sine cert ceva din Marea Romă, ceva care nu se va pierde ci se va eterniza acolo prin Fericiții episcopi, adică împliniții spiritual, căci asta înseamnă beare de unde beatus, beatitudo. Întru Domnul, în cazul lor, prin fapte și cugetări.

Revin la cele de început: ce a simțit fiecare, e intimitatea lui; ce am putut învăța toți de la Papa Franciscus, e ceea ce ne lipsește celor mai mulți: o anume înțelegere față de semeni; căci ce altceva să înveți din întrebarea Marelui iezuit … franciscan „Cine sunt eu ca să judec?”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *