„În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului” de Vintilă Mihăilescu este, înainte de toate, o carte necesară, scrisă fără strop de autocompătimire, ceva intermediar între jurnal, eseu, căutare antropologică/filozofică/sociologică/psihologică a unui răspuns suspendat. Punct de plecare: epifania negativă, spaima spaimelor, inomabilul verdict. Boala determină bruiajul identității, ruptura de nivel, depeizarea, transformarea lui „acasă” într-un spațiu străin și „domesticirea spitalului”.
„nu mă regăseam acasă pentru simplul motiv că eu cel actual existam doar la spital, în timp ce acasă bântuia eu-de-altădată, eu dinaintea bolii, eu în efigie, eu ca amintire și evocare de sine”.
Confruntat cu certitudinea că nimic nu va mai fi la fel, omul Vintilă Mihăilescu face apel la intelectualul Vintilă Mihăilescu-cel chemat să convertească revelația absurdului în conținturi inteligibile omului rațional. Raționalizarea este o modalitate de a gestiona aporia bolii, un mecanism de apărare la care recurge omul redus la condiția de pacient. Alte mecanisme: intelectualizarea (întreaga carte trebuie înțeleasă ca demers de intelectualizare a bolii incurabile), umorul (dedramatizare a unei situații tensionate; autoironie și autodepreciere, nu dispreț și desființare a celuilalt) etc.
Spitalul românesc este supus unei concise analize antropologice: „Spitalul meu arată ca România: plin de contraste, de tristețe și de miracole. Spitalul reflectă societatea”. Spitalul devine un soi de pandemoniu al imaginarului omului bolnav: „Lasciate ogni personalità, voi ch’entrate”. Internarea este înțeleasă ca un rit de trecere, de separare de lumea cunoscută („lumea de afară”). Spitalul configurează un soi de spațiu distopic („instituție totală”), o realitate alternativă, în care omul social este invitat să-și abandoneze sau să-și suspende sine die vechea identitate construită, îmbrăcând, ca pe un halat ponosit, o noua identitate de împrumut: cea a veșnicului pacient evocată de Don DeLillo în „Zgomotul alb”. Pacientul Vintilă Mihăilescu devine un observator pertinent al acestei exasperante lumi noi.
„Toți au impresia/speranța/convingerea că intră în spital bolnavi și ies sănătoși. de fapt, este invers: până la poarta spitalului, până la ușa biroului de internări, ești încă un om sănătos, eventual suspect de boală, dar vii din lumea liberă a oamenilor sănătoși. Din momentul în care ai intrat însă în biroul de internări, ți-ai pierdut acest statut: bun venit în universul carceral al pacienților! De aici vei reveni (să sperăm…) în lumea de afară nu ca om sănătos, ci ca fost pacient, fost bolnav de ceva ce te va însoți toată viața, atât în intimitatea ta, cât și în poziția ta socială, precum și administrativ, sub forma unei fișe medicale.”
„odată cu biletul de trimitere, cu drumul spre spital, începe ritul de separare de lumea de afară, în care tu erai Mihăilescu; în jurul biroului de internări te afli deja în spațiul confuz al liminalității, în care ești depersonalizat; când (și dacă) reușești să ieși din acest limbo, iei calea ritualului postliminal de integrare: bine ai venit din Lumea ta în Spitalul nostru! Intri Mihăilescu și, la capătul ritului, te regăsești pacientul/bolnavul 22B. Indiferent cine și ce ai fost înainte de internare, aici și de acum încolo nu mai ești: trecerea dintr-un spațiu în altul este însoțită, ca în toate aceste rituri, de o schimbare de status, de personalitate, de identitate. Îți vei regăsi, desigur, numele, dar nu și statutul, nu identitatea. Mai mult, este un ritual de trecere regresiv, căci internarea este, automat, și o degradare: îți pierzi autonomia, dintr-o persoană independentă devii una dependentă, ești pur și simplu într-o altă castă, una clar și explicit inferioară.”
Boala nu e privită doar din unghiul apocalipsei personale. Îi sunt relevate, ca la Nietzsche, veleitățile paideice, trezirea din somnul cotidian, din acea Unmündigkeit nesuferită lui Kant, din confortabila și familiara zonă a rutinei zilnice&silnice.
Cartea lui Vintilă Mihăilescu este una necesară, pentru că suspendă antinomia viață/cultură și detabuizează unul dintre cele mai sensibile subiecte ale actualului zeitgeist („cultura analgezicelor”; „cultură a anesteziei”), care tinde să glorifice sănătatea, tinerețea, corpul perfectibil, înfierând suferința&durerea și ignorând voluntar versantul întunecat al condiției umane: boală, degradare, bătrânețe și moarte.