Ajungem la întrebarea mai amplă: nu cumva marele rău al vieții noastre civile este faptul că nu pare să existe o cale de mijloc între supunerea însoțită de resemnare și revoluția în toată regula?
Nu este de dorit ca unui om să i se îngăduie simultan plăcerile tiranului sau ale brigandului și, deopotrivă, cele ale unui om liber, care trăiește onest între egalii săi. La această problemă nu am un răspuns. Pericolele unei schimbări în direcția pe care am schițat-o sunt foarte mari; la fel și relele cumsecădeniei noatre actuale.
Mă preocupă aici doar problema care apare în viețile noastre individuale și particulare. Cum ar trebui să ne comportăm în prezența unor oameni foarte răi? Voi restrânge discuția, înlocuindu-i pe „oamenii foarte răi” cu „oamenii foarte răi care sunt puternici, prosperi și impenitenți”.
[…] Iată tipul de om care se dă cu cel mai tare. După decizia „asta-i tiranie revoltătoare”, urmează numaidecât întrebarea: „Cum pot ieși cât mai iute din rândul victimelor pentru a deveni unul dintre tirani?”
Ceea ce face contactul cu oamenii ticăloși atât de dificil este că gestionarea cu succes a situației cere nu doar bune intenții, ci și smerenie și curaj puse de la noi; s-ar putea să fie nevoie de înzestrări de natură socială și chiar intelectuală pe care Dumnezeu nu ni le-a dat.
„Nu ne duce pe noi în ispită” înseamnă adesea, între altele: „Ia de la mine invitațiile seducătoare, relațiile foarte interesante, participarea la scăpărătoarele mișcări ale vremii noastre pe care atât de adesea, cu atâtea riscuri, mi le doresc”.
(C.S. Lewis ,Meditații la Psalmi, Traducere din engleză și note de Emanuel Conțac, București, Humanitas, 2017)