Ce au în comun hipsterul de astăzi și futuristul din urmă cu 110 ani? Pasiunea pentru tehnologie, afinitatea pentru arta neconvențională, apetitul pentru viteză și… bicicletele! Acest mijloc de transport avangardist de-a dreptul, mai ales în urmă cu un secol, primește un loc consacrat în arta futuristă: scurtează distanțele dintre un trecut marcat de vanitatea puterii de odinioară a Italiei și un prezent care vrea să se sustragă modelelor pentru a face loc „noului”; îngăduie mișcarea către viitor, acolo unde rețeaua de metropole așteaptă să fie ocupată spontan și locuită în viteză; imprimă noului mod de viață mania pentru trecerea prin timp, printre oameni, deci printre pericole. Acolo, pe bicicletă, artistul futurist se simte dincolo de aer: el poate vedea lumea dintr-un punct de fugă, se poate întoarce către oricare dintre punctele istoriei, doar pentru a le diagnostica greutatea și a le abandona dar, poate cel mai sclipitor atu, pe care minutul de pauză din șaua vehiculului avangardist îl oferă manipulatorului său, este posibilitatea de a genera noi drumuri, către care omul poate vira liber, nedisciplinat, ascultând doar de șansele sale și de grația întoarcerilor de ghidon. Așa se schimbă Italia din timpul Primului Război Mondial: din câteva răsuciri de încheietură ale mâinilor celor mai radicali și fermi politicieni, artiști sau artiști-politicieni, ale celor care bat palma în alianțe, semnează pentru neutralitate sau pentru acțiune violentă ori salută din înălțimile cultului personalității. Așa încep, de fapt, marile coșmaruri ale modernității.
Desigur, la acel ceas, visul artistului-politician era un proiect viabil, un manifest al voinței de putere. Astăzi, această ființă hibridă pe care Europa secolului XX o promisese în varii forme a pierit. Ne-au rămas bicicletele, cu care ne deplasăm către o lume mai bună, marcată de une promesse du bonheur pe care ne-o vor fura, venind din sens opus, tot pe un rând de biciclete, politicienii care privesc la culori doar pentru tabloul lor politic și la viteză doar pentru schimbări interesate, în nume propriu și în beneficiu personal. Categoric, un accident, întocmai celui amintit în Manifestul Futurist, între cei care merg spre mai bine și cei care reiau, cu obstinație, drumul înapoi, ar fi dezirabil. Dar până la noii avangardiști ai politicii și societății noastre, să rămânem la lucruri mai simplu de dus. Mai simplu de… urmărit.
Să rămânem la biciclete, de pildă. „Dinamismul unui ciclist”, pictura futuristă a lui Umberto Boccioni, datează din 1913. Aceasta avertizează, într-un ton profetic, avangarda mișcării de mai târziu: marile schimbări aveau să se petreacă, mai curând, pe două roți. La doi ani distanță, în vara lui 1915, Milano avea să găzduiască un marș al soldaților voluntari, peste 600 la număr, traversând străzile orașului pe biciclete, în timp ce deasupra lor, din avioane pilotate demonstrativ, se revărsa steagul Italiei. În fruntea soldaților, testând dinamismul unui ciclist, se regăseau Marinetti, autorul Manifestului Futurist, Russolo, Sironi și însuși Boccioni. De fapt, era un marș al modernității. În 1909, Futurismul deschisese o nouă eră. Acum, nu făceau nimic altceva decât să trăiască în lumea artei lor, în societatea avangardistă, contribuind, după puteri, la prefacerea Manifestului în manifestarea lumii moderne.
La început, nimic nu putea fi scandalos. Noul implică adaptarea la viteză și tehnologie, pledează pentru instalarea omului în lume la cârma unui automobil, cântând, mișcându-se liber prin spațiile urbane, igienizând universul prin război. Futuriștii au găsit în prima conflagrație mondială posibilitatea de a acorda theoria cu praxisul, de a lăsa viața să imite arta. Futuriștii-soldați, de pe biciclete, pledează pentru ceea ce avangarda trebuie să însemne, ad literam: o mișcare militară, o plasare în câmpul deschis al necunoscutului, către care se înaintează neconvențional. Frontul futurist avea să lase la graniță fobiile și moștenirea apăsătoare a Italiei de odinioară, inspirată fie din splendoarea Orașului Etern, fie din Renaștere. Aici și acum, măreția se câștigă prin război, de pe biciclete, prin cuvintele și tablourile realității: futuriștii duc, de fapt, o campanile pentru „sănătate”, căci bombele, accidentele, violența și naționalismul generau imunitatea în fața dușmanilor. Singura cale rămasă culturii pentru a trăi și Italiei pentru a prospera era aceasta: războiul militar și revoluția culturală, ca un drum periculos, făcut în viteză, de pe bicicletă. Era un drum al pierzaniei, al durerii și al morții planificate în numele puterii, menit să crească neîncrederea în posibilitatea de a mai gândi o lume după exigențele umanismului, acum că nimic nu mai arăta humanitas-ul din autorii și actorii ei.
Despre Fascismul futurist și despre Futurismul fascist, istoria păstrează conuri de umbră. Lecția cea mai important de morală, pe care futurismul o lasă urmașilor săi (post)moderni, apare în următorii termeni: un tratament incorect este acela prin care consideri o întreagă grupare culturală partizana unei orientări politice doar pentru că un membru al ei sau un mic grup de indivizi se revendică, per se, de la acea orientare. Fascismul lui Marinetti nu a fost Fascismul întregului Futurism (abia în 1924, Marinetti scrie Futurismo e Fascismo); cu toate acestea, Futurismul anticipează pasiunile Fascismului. „Omul Nou”, promis de Fascism, vine pe bicicletă.
Aș fi putut să continui textul aniversar despre Futurism, ba chiar să continui să vă povestesc despre cum se vede Futurismul de pe bicicletă. Însă articolul meu e doar un pretext pentru a vorbi despre biciclete, ceea ce, de la un punct, veți spune, devine un gest fundamental futurist.
Despre mișcarea de avangardă și lumea ei artistic vă vor scrie colegii „de dosar”, autorii care au binevoit să răspundă entuziast și „în viteză”, spontan, rupându-se din sarcinile care le guvernează viața cotidiană din metropola noastră, invitației mele de a nu lăsa să treacă 110 ani de la nașterea Futurismului fără un grupaj tematic.
Mie îmi revine onoarea de a vă mai spune ceva despre felul în care revoluțiile s-au purtat, de-a lungul timpului, pe bicicletă. I-a unit pe avangardiști, indiferent de natura și mizele lor. Nu uitați de Roata de bicicletăa lui Duchamp, de bicicleta lui Philippe Soupault, din fotografia de la deschiderea expoziției Dada, a luiMax Ernst, din 1921, de Colocviul Sentimental din 1944, zugrăvit de Dali, de Bike Boy, filmul lui Warhol, din 1967… Nu ștergeți din memorie nici cultul-bicicletei din subculturile contemporane, cu orizontul lor hipsteresc, ori din piețele cucerite de protestatari. Uneori, nu știi ce elite culturale poartă o bicicletă, nici ce viraje izbăvitoare sau periculoase poate declanșa.
