Care este diferența dintre un scriitor de succes și un scriitor de valoare?

Vasile Popovici – diplomat, scriitor:

Iată o întrebare cu tendință, cum ar spune Maiorescu – Gherea !

Eu nu văd de ce trebuie noi să (mai) acceptăm opoziția modernă între „de succes” și „de valoare”, ca și când succesul e o garanție de… non-valoare iar valoarea o promisiune de succes pentru mai târziu. Prea ne-am obișnuit cu ideea că artistul adevărat scrie pentru mâine și nu pentru azi. Sau cu ideea că artistul e într-o necesară decalare față de lumea în care trăiește ! În mii și mii de cazuri, artiștii se autoamăgesc când își închipuie că dacă lumea îi respinge azi o să-i valideze mâine.

Timp de peste două milenii aezii (în culturile orale) și apoi scriitorii (în culturile scrise) au produs pentru contemporanii lor. În lipsa acestei legături directe între valoare și succes, valoarea n-a existat. De doar o sută și cincizeci de ani modernismul a introdus ponciful că artistul adevărat creează pentru viitorime. Lumea în care trăim a depășit această paradigmă de gândire, dacă înțeleg eu bine.

Succesul ar trebui sa rămână una din condițiile valorii. Nu singura condiție, desigur, dar una dintre ele. Și dacă ne uităm cu atenție chiar așa este ! Exemple ? Eminescu a fost deopotrivă scriitor de succes și de valoare. Caragiale la fel. Creangă de asemenea. La fel Rebreanu, Blaga, Sadoveanu, Marin Preda, Blandiana, Mălăncioiu, Cărtărescu, Manolescu, Pleșu, Liiceanu. Fiecare pe măsura genului lor, fiindcă nu poți compara succesul într-un gen popular precum romanul cu succesul unui eseu.

Nu cunosc un mare nume al literaturii noastre care, în genul lui, să fi reprezentat dramatic divorțul dintre „succes” și „valoare”. Există, firește, scriitori de valoare, însă marginali, ce nu vor fi niciodată „de succes”, dar ei nici nu pot aspira, din capul locului, la acest statut, care e cumva asumat în formula lor genetică : Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Virgil Mazilescu și alți creatori în formule „de nișă”, ca să spun astfel.

Pe de altă parte, nu are rost să vorbim prea mult despre scriitori de succes, dar fără valoare. Eu cred că nimeni nu se înșală asupra lor. Și nu cred nici că se fac vreodată confuzii. Îi citim știind că sunt de consum: de duzină. N-am auzit să existe vreo revoltă a cititorului de romane siropoase sau de senzație care să reclame pentru lecturile lui același statut cu teatrul lui Shakespeare. Nici n-am auzit de vreun demers pentru ca aceste producții să intre în manuale „pentru că sunt de succes”.  Într-un fel obscur, chiar atunci când nu avem nimic din formația unui critic literar, acceptăm totuși ideea că literatura de succes ieftin nu se omologhează valoric.

(Lucrurile sunt, aș zice, destul de limpezi într-o literatură normală. Vreau să spun: într-o literatură care nu trece prin experiența cu totul excepțională a totalitarismului, când lucrurile devin mult mai complicate. Lunga paranteză comunistă e un caz istoric ce trebuie discutat aparte.)

Nimic mai presus, așadar, ca opera ce ajunge din capul locului la publicul ei.

Îmi reprezint cu exaltare exaltarea vienezilor aplaudând zeci de minute în șir, înlăcrimați și stăpâniți de o nemaivăzută agitație, Simfonia a IX-a la prima ei audiție absolută, cu Beethoven la pupitru.

Și văd sutele de mii de cititori ai lui Tolstoi așteptând cu sufletul la gură numărul de revistă cu un nou capitol din Anna Karenina, știind bine că asistă la scrierea romanului fundamental între toate.

Ce poate fi peste această consacrare luminoasă?

Andrei Vieru – scriitor, pianist, matematician:        

Și un creator de valoare poate avea succes, dar de cele mai multe ori nu datorită valorii.

„Orice succes se întemeiază pe o neînţelegere“, îmi spune René de Ceccatty. N-a fost nevoie să aprofundăm subiectul: ghicim uşor, la jumătatea frazei, ce vrem să ne spunem. Dacă mă înţeleg atât de uşor cu editorul primei mele cărţi, nu am în schimb nici o siguranţă că m-aş putea înţelege la fel de lesne cu cititorul. Să mă ierte deci dacă insist asupra unei evidenţe: sentinţa editorului meu^[1] se aplică în egală măsură şi succeselor „meritate“, şi modelor celor mai absurde şi mai trecătoare.

Confuziile care stau la baza succeselor justificate sunt chiar mai pline de tâlc decât cele care ţin de un simplu concurs de împrejurări. O bună pildă este succesul de masă, de care s-a bucurat, nu cu mult timp în urmă, o nouă traducere în franceză a lui Joyce. Deşi nimeni nu s-a obosit vreodată să citească Ulise, nimeni nu-şi poate permite luxul să declare că deschide cartea pentru prima dată: acum, sub influenţa unor nemiloase campanii de presă, toată lumea îl reciteşte. Tradus mai prost (deşi reclama punea în evidenţă mai ales tălmăcirea, fiecare capitol fiind încredinţat altui traducător), dar vândut mai mult şi mai repede. Din punct de vedere editorial, o adevărată lovitură de maestru: dacă Ulise a putut să apară într-o listă de best-seller-uri, e clar că, în anumite condiţii, pe o asemenea listă poate să nimerească mai mult sau mai puţin orice…

A se vedea, de asemenea, Tristan şi Isolda, operă în care cele două personaje principale, departe de a se iubi, sunt amândouă, cum bine spune Nicolas Zourabichvili, ibovnicii Morţii. Bizuindu-se pe o scrisoare a lui Wagner însuşi, Zourabichvili afirmă, pe bună dreptate, că succesul lui Tristan şi Isolda e posibil doar graţie acestei confuzii. Căci dreptul de a muri nu-i e recunoscut nimănui, iar acela de a iubi moartea, cu atât mai puţin. În artă, dragostea de moarte frizează sublimul, în lumea reală oroarea.

Chiar şi succesul unui condei genial nu are de cele mai multe ori nimic de-a face cu geniul ca atare. Trăim într-o epocă în care lucrarea, alcătuirea, contează doar în mică măsură. Astăzi contează nu operele, ci felul în care şi le comentează autorii; astăzi importante sunt interviurile lor, campaniile de presă şi mai ales cele de televiziune; astăzi contează nu atât artiştii înşişi cât agenţii, galeriştii, ataşaţii lor de presă. Chiar când e vorba de o capodoperă, reţinem din ea, cel puţin la început, doar partea superficială şi anecdotică.

Să ne gândim, o clipă, la Variaţiunile Goldberg – un opus care, cu numai vreo patruzeci de ani în urmă, era privit ca mai degrabă arid. Nu era foarte îndrăgit nici de public, nici de muzicieni, nici chiar de interpreţii care se declarau nebuni după Bach. Graţie gustului  pentru  anecdotă – pentru unii, contează doar povestea comanditarului insomniac al acestei capodopere –, Variaţiunile Goldberg au devenit peste noapte un şlagăr. Au devenit populare şi datorită unor filme care le folosesc ca ilustraţie muzicală (s-au făcut o sumedenie) şi graţie unor filme de televiziune dedicate câte unui interpret. Nu-i de prisos s-o subliniem: că ne place sau nu, orice imagine, spre deosebire de sunete, este de două ori străină muzicii. Voga acestei muzici geniale este în mare măsură o chestiune de snobism nemărturisit.

Acum câţiva ani, o navă spaţială părăsea fără nici un rost sistemul solar, având la bord o înregistrare a Variaţiunilor Goldberg. Astăzi, nava rătăceşte fără vreun motiv valabil spre alte galaxii, în speranţa de a fi interceptată de cine ştie ce meloman extraterestru. Poate că într-una din zilele următoare un critic muzical interstelar va pune mâna pe ea. Ce va înţelege din această muzică? Nimic. Criticii muzicali interstelari sunt la fel de surzi ca şi cei pământeni, şi nu pentru că le-ar lipsi urechile…

Angelo Mitchievici – critic literar, scriitor:

Aș începe prin a spune că nu disprețuiesc paraliteratura și nu minimalizez rolul pe care-l joacă într-o cultură. Prefer un cititor pasionat de paraliteratură celui care nu citește nimic. Diferența dintre un scriitor de succes și unul de valoare stă în primul rând în valoare. Există o valoare de cumpărare pe care orice editură o urmărește, încercând să spectacularizeze cărțile valoroase, să le „comercializeze” și printr-o campanie inteligentă de atenționare asupra „produsului”, de accesibilizare a lui.

Ce presupune valoarea în literatură? Valoarea în literatură este valoare estetică și ea se sustrage comerțului de orice fel. Faptul de a nu intra în logica comercializării, nu înseamnă că nu i se poate stabili o valoare de piață. Literatura de consum integrează această intenție de adresabilitate generală, accesează un acord global asupra unor teme, sau speculează nevoia de defulare a fiecărui obosit la finele unei zile de muncă, țintesc acele întâmplătoare solidarități în jurul unei interes comun sau al unei mărci (Brand Communities). Totul în ele este mestecat, gata digerat, nu creează dificultăți, nu contrariază sensibilități, nu provoacă ambiguități, este corect, predictibil, cimentează certitudini, consolidează clișeele care construiesc spațiul de securitate al oricărei existențe. Literatura de valoare nu face nimic din toate acestea. Introduce nuanța acolo unde consumerismul solicită negrul pe alb al certitudinii, nu oferă nicio asigurare morală, cade în afara moralei fără a fi imoral, revendică reflecția și introspecția, pune în mișcare un mecanism de cunoaștere și autocunoaștere, te instalează cu adevărat într-o aventură, nu a altora, ci a ta în căutarea unui sens. Iar acest sens nu coincide cu cel dictat din exterior de mecanismul cererii și ofertei, nu este nici măcar sensul presupus al autorului, ci unul în care ești implicat cu propria ta sensibilitate, cu propria ta gândire.  Ceea ce induce adeseori literatura de valoare este ceea ce aș numi o neliniște productivă, care stă în dimensiunea misterioasă a oricărei exitențe și în unicitatea ei. Literatura de valoare lansează interogații, dar nu vine cu nicio grilă de răspunsuri a, b, c sau d. Există și acolo clișee, există și acolo fraze care s-au mai spus, dar ele sunt fie deconstruite, fragilizate, fie nu mai servesc edificării unor certitudini. Don Quijote citește cărți proaste, paraliteratura vremii sale era constituită în mare parte din romanele cavalerești. Ce l-ar fi împiedicat pe Cervantes să mai scrie unul? Toată acea grămadă de clișee ale literaturii cavalerești este reinjectată cu o putere impresionantă când cititorul care se sustrage locului călduț unde își consuma pasiunea, dorește să devină unul dintre personajele cărților pe care le citește și acționează ca atare. Acesta nu mai e un clișeu. Nebunia lecturii a creat un personaj cu totul altfel, unic, un personaj ambiguu care va judeca lumea cu măsura convențiilor literaturii, dar și al unui model exemplar pe care aceasta îl propune.  Raportul dintre ficțiune și realitate s-a complicat. Aparent s-a inversat, ficțiunea fiind cea care informează cu privire la datele realului. Dar e mai mult decât atât. Literatura și viața se întrepătrund acum pentru a alcătui un melanj indiscernabil. Rezultatul aparent este ridicolul situației lui Don Quijote în lume, numai că acest ridicol imens pune lumea într-o lumină nouă. Este această lume capabilă să asimileze sublimul? Sau e atât de decăzută încât lumescul ei e singura măsură cu care totul e judecat? De aceea se vorbește despre o locura transcedental a lui Don Quijote. În minunatul său eseu, Arta romanului, Milan Kundera vorbea de o complexitate ca de o trăsătură fundamentală a romanului. Dar complexitatea e o trăsătură fundamentală a oricărei existențe. Literatura valoroasă ne așează în fața acestei complexități, în fața virtualităților care se află cuprinse în orice existență. Literatura de consum lasă deoparte orice complexitate pentru a ne liniști, a ne calma, a ne spune ceea ce știm, ceea ce ni se repetă, ceea ce dorim să auzim, ne închide de fapt orice aventură de sine, orice aventură spirituală, de cunoaștere.

Succesul literaturii de consum este construit pe toate aceste precauții pe care și le ia autorul ei de a nu contraria, de a nu ambiguiza, de a nu obliga cititorul să iasă din confortul său, din a-l asigura că este în afara oricărui ”pericol”, inclusiv acela de a gândi cu mintea sa, că este bine inserat în existența lui. Literatura ca un pansament, ca o poliță de asigurare, ca un anestezic, ca o masă la Mc Do. Nu aș elimina niciodată această literatură pentru că ea este un pas către literatura valoroasă, este un exercițiu bun cu clișeele pentru a le depăși.

Alina Gherasim – scriitoare, artist plastic:

Marea aventură literară mi-am început-o în copilărie citindu-i pe Panait Istrati și pe Nikos Kazantzakis, amândoi scriitori valoroși și în același timp, fiecare în felul său, scriitori de succes internațional. Cred că valoarea și succesul depind foarte mult de coordonatele unei perioade istorice, pentru că ceea ce însemna succes în secolul al XVII-lea, spre exemplu, nu înseamnă și în zilele noastre, când cotele comerciale sunt un instrument de evaluare foarte des utilizat. Aceste cote se aplică și în artele plastice și aș vrea să mă întorc puțin în timp și să îmi permiteți să îmi aduc aminte de genialul pictorul Vincent Van Gogh care în timpul vieții a vândut o singură lucrare. Există și o glumă cu gust amar: „la naiba cu Van Gogh care a inventat pictura care nu se vinde”.

Cred că gândul unui scriitor bun și conștient de misiunea și talentul său, merge, în zilele noastre, în primul rând către sondarea propriului adânc în dorința de a (își) oferi o lucrare în care să creadă, fără concesii făcute modelor sau modelerelor de tip bestseller. Întregul sistem ce face posibilă plasarea pe piață a cărții publicate (edituri, librarii, etc) ține cont și de potențialul comercial al acesteia în scopul menținerii unui flux continuu. Sigur că valoarea, uneori, și spun asta ca o simplă constatare, e trecută pe planul doi, se oferă ceea ce se caută sau ce e impus prin modă. Când e vorba despre o editură importantă, valoarea și succesul tind să se apropie, aceasta oferind pieței exemplare de ținută.

Cred că un scriitor ce își simte calea creatoare și e încrezător în ea va avea numai de câștigat. Cu răbdare, valoarea, dacă există, oricum se va dezvălui la un moment dat, iar succesul de piață va veni sau nu. Nu el e motorul creației.

Ioana Scoruș – psihanalist, scriitoare:

Suntem tributari clișeelor. Probabil că mulți dintre noi asociem sintagma scriitor de succes cu notorietatea și banii. Un scriitor de succes se presupune că este cunoscut nu doar pentru că scrie bine, ci, mai ales, pentru că vinde multe cărți. Este cumpărat pentru că mulți alții l-au cumpărat și, pentru noi, cei care încă nu l-am citit, curiozitatea primează. Așa am pățit cu Donna Tartt. Cronici peste cronici, toate de la superlativ în sus, vânzări înspăimântătoare, mai că-ți tremură mâna pe carte, după ce te-ai dus înfierbântat la librărie, cu inima tremurândă, întrebându-te dacă o mai găsești sau nu. O găsești. O cumperi, zbori până acasă, anticipând fiori de plăcere. Uiți de tot, te așezi pe canapea, citești. Cu emoții. Mari. Și citești. Și citești. Aștepți să te întâlnești cu revelația. Cu măiestria autorului. Vrei să cazi pe spate, să tremuri de plăcere. Cu cartea în mână, citind, te ridici să-ți faci o cafea. Reușești s-aprinzi focul, apa în ibric, ibricul pe foc. Lingurița de cafea nimerește pe lângă ibric, dar nu-i nimic, cu o asemenea carte nimic nu mai contează. Te întorci pe canapea, cu cafeaua și citești mai departe. După un ceas încă aștepți, dar semnele îndoielii își fac apariția. Vrei neapărat să primești ceea ce recenziile de la superlativ în sus ți-au promis. Te întrebi dacă nu cumva problema o fi la tine. Să nu ai organ pentru a detecta o carte excelentă? Dacă mai și scrii, ești un om terminat. După 200 de pagini nu găsești nimic din ceea ce ai citit în cronici. Tragi concluzia că nu te pricepi, că nu vei fi în stare să scrii o carte ca lumea niciodată. Ți se face rușine. Nu mai ieși din casă. Îți faci procese de conștiință. Apoi își spui că nu se poate să fii mai prost ca milioane de cititori. Nu se poate să fii nici mai deștept ca milioanele alea Și atunci? În cele din urmă, te plictisești. Cartea nu-ți spune nimic. Din contră, pe alocuri te irită. Te duci la bibliotecă și iei Coajă de nucă a lui McEwan, care mereu are darul de-a te consola. Sau Detectivii sălbatici. Sau Amuleta. Sau Animal pe moarte. Astea da, cărți! Înseamnă că nu ești chiar prost dacă le guști cu plăcere.

Scriitor de succes vs scriitor de valoare. Dar cine mai știe? De gustibus… Uneori, cele două se pot suprapune. De obicei, post-mortem. Dar, de regulă, nu. Dacă nu te cheamă J.K. Rowling. Generații noi, valori noi, generații vechi, valori vechi, marketing… cine mai poate spune, azi, fără teama că ar putea greși, ce este un scriitor de succes și ce unul valoros. Rămân cu cei vechi. Și cu valorile mele, la fel de vechi. E mai simplu. Și mai sigur. E clar, nu mă mai schimb. Am îmbătrânit.

Alexandru Călinescu – istoric literar, critic literar, publicist:

Diferența dintre scriitorul de succes și scriitorul de valoare vine mai întâi din faptul că succesul e „palpabil”: prin tiraje, cifre de vânzări, premii, recompense de tot felul etc. Valoarea e mult mai greu de circumscris, criteriile care o definesc sunt variabile, se schimbă de-a lungul timpului, ceea ce duce la răsturnarea multor ierarhii. Pe de altă parte, și succesul poate fi (și foarte adesea chiar este) efemer, un romancier e în vogă la un moment dat pentru ca după 30-40 de ani să fie dat uitării.

Succesul nu este incompatibil cu valoarea dar în zonele înalte ale culturii, printre elite, succesul are reputație proastă. Scriitorul de succes devine imediat suspect: el este bănuit (acuzat) de facilitate, de folosire a unor mijloace ieftine pentru a capta interesul publicului. În unele (multe) cazuri e adevărat dar, firește, generalizările sunt abuzive. Numele trandafirului a fost un fenomen editorial însă Umberto Eco nu este Dan Brown.

Mitul romantic al geniului neînțeles, al scriitorului trăind, „nemuritor și rece”, departe de vulg s-a menținut până în zilele noastre. Lucrurile se complică atunci când scriitorul ajunge să creadă că are talent (sau, de ce nu, geniu) tocmai fiindcă nu are succes de public, fiind așadar gustat doar de către cei – puțini – aleși. Scriitorul de succes, de regulă, nu-și pune astfel de probleme: el este convins că are valoare. Deși poate, din când în când, se visează în postura unui Stendhal, cel care declara că va fi apreciat doar în posteritate.

Marcel Tolcea – scriitor:

Scriitorii români care au reușit să publice înainte de 1989 știu că, în acea vreme, succesul însemna succesul de critică. O să întrebați, de îndată, de ce succesul de critică nu aducea, automat, și succesul de public așa cum, de pildă, se întâmpla și continuă să se întâmple în țările binecrescute cultural. Nu era așa fiindcă tirajul era controlat ideologic. Ceea ce însemna că scriitorii agreați ai regimului beneficiau și de tiraje mari, și de drepturi de autor adecvate. Am lucrat aproape patru ani în sistemul editorial și știu că directorul era cel care decidea cât era plătită o coală, adică 20 de pagini dactilografiate la 29 de rânduri fiecare, în cazul prozei. Niciun scriitor nu primea drepturile de autor în funcție de tiraj, dar nu era deloc același lucru să primești 1000 de lei pe coală sau 4500 pe coală. Rapid, facem un calcul la un roman de 200 de pagini și vedem că, la minimum, încasai vreo 20 000 de lei, iar la maximum, 90 000 de lei. În fine, asta era povestea cu succesul financiar.

În ceea ce privește succesul de critică, eu cred că, înainte de 1989, scriitorii creau mai ales cu gândul la critica literară. Atunci, dacă publicai un volum de poezie, proză sau critică, intrarea în literatură se făcea în doi timpi. Erai validat de marii critici – Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ion Pop și, de la Radio Europa Liberă, de Monica Lovinescu —  după care erai sprijinit  de criticii generației tale. Poeții generației mele intrau în primul pluton de îndată ce erau incluși în antologiile vremii. Antologia lui Alexandru Mușină, de pildă, a fost un pașaport valabil încă mulți ani în postcomunism.

Dar mai era un ceva în această stranie alchimie a celebrității literare. Deveneai brusc scriitor cu notorietate prin ricoșeu, adică dacă erai înjurat de „Săptămâna”, foaia Securității, sau de diverși cronicaștri protocroniști.

În fine, mă tem că miza unui succes de public era mult mai puțin prezentă decât ne putem imagina acum.

În anii din urmă, lumea editorială a înțeles cel puțin două lucruri: mai întâi că editorul e prea puțin atent la succesul de critic fiindcă trebuie să vândă cărțile și, în al doilea rând, că e recomandabil ca scriitorul să scrie pentru cititori.  Drept pentru care succesul de public a devenit sinonim cu nenumărate lansări prin toată țara. Așa fac marile edituri, așa fac și scriitorii care își plătesc tirajele. Iar tirajele cele mai mari evident că sunt vândute și grație unor susținute campanii publicitare. Din păcate, în toată această sincronizare parțială cu realitățile economiei de piață lipsesc cel puțin trei „actori”: prestigiul premiilor literare care să arunce  un scriitor premiat în box office, prestigiul persuasiv al criticii literare care să determine cumpărarea cărților și instituția agentului literar. În opinia mea, doar ele ar putea oferi o bună așezare a valorii între „coperțile” succesului.

Dragoș Paul Aligică – politolog, publicist:

În esența ei întrebarea vizează relația între „valoare” și „succes de public”.

Răspund prin analogie cu o zonă de competență în care mă simt mai confortabil și printr-o conjectură bazată pe analogia respectivă. Așa cum aprecierile studenților care evaluează profesorii, in universitățile occidentale, la sfârșitul semestrului, nu au nimic de spus despre valoarea de gânditor politic sau economist a profesorului evaluat, la fel si succesul „de public” (bănuiesc că despre asta e vorba în primul rând în întrebarea dv., succesul la/de public) în literatură: este irelevant în raport cu valoarea si calitatea.

Vezi și alt caz, analog: numărul de like-uri la postările pe facebook. Nu este nici cea mai mica legătură între, pe de o parte, calitatea și intensitatea tembelismului cu care se manifestă cineva opinând despre chestiunile politice ale zilei și pe de alta, numărul de like-uri primite în contrapartidă. E ceva total arbitrar și misterios. Nimeni nu știe de ce anumite tembelisme vehiculate pe facebook primesc multe like-uri în vreme ce alte imbecilități, la fel de mari și meritorii, nu. E o enigma impenetrabilă intelectului omenesc și chiar și științei moderne. A fi gânditor politic de succes pe facebook, sau profesor de stiințe politice/economie etc. înalt apreciat de student, nu are nici cea mai mică legatură cu valoarea de gânditor sau competența în tehnica intelectuală a recipientului acestor lauri.

Bănuiesc că e la fel și în literatură. Nu văd de ce am credita publicul literar că ar avea mai mult discernământ decât cel – oricum, statistic vorbind, mai alert și motivat – de pe facebook sau din sala de clasă, locuri, unde mai nou, de când cu revoluția tehnologică împletită cu cea corectă politic, se întamplă, așa cum știm toți, Istoria cu Majuscula.

Un autor de substantă, înainte de orice, chiar are ceva de spus și o spune, așa cum zice V.S. Naipaul, „dintr-o pozitie de autoritate”, cu greutatea inteligenței și experienței, o greutate pe care o recunoaștem, după puteri, făcând apel la greutatea propriei inteligențe și experiențe. Succesul de public e absolut irelevant pentru acest tip de exercițiu.

Cătălin Pavel – scriitor, arheolog:

Între un scriitor de succes și un scriitor de valoare nu e nici o diferență. Fiecare vrea același lucru: să fie celălalt.

E adevărat că succesul și valoarea nu sînt definite în același orizont de timp. Succesul e un arc voltaic circumscris temporal, o chestie de cîteva minute. Valoarea îmi închipui că e celebrul „foc mic” la care se lasă, ore și ore în șir, diferite mîncăruri subtile. În orice caz, nimeni nu spune că Shakespeare, de exemplu, e un bard de succes. Se poate vorbi de scriitori de succes, de mare, sau extraordinar, succes, dar cei mari sînt doar scriitori. Mă gîndesc că succesul trebuie să însemne a publica lucruri valoroase cu oarecare constanță. Valoarea presupune continuitate. Așa cum stau lucrurile acum, succesul e discontinuu, un salt rar și aiurea în afara norului de puncte.

Dacă luăm ca exemplu o piață culturală fără stricăciuni,  acolo da, atît succesul substanțial de public cît și cel de critică trebuie să presupună o formă de valoare. Dacă pe această piață se vinde o prostie în sute de mii de exemplare, vreau să citesc această prostie. Nici critica în ansamblu nu se înșală, cum spune un bun critic de azi (și sper că acest critic nu se înșală!).

Și o chichiță formală: cunosc cîțiva scriitori care n-au publicat nimic. Ei, prin definiție, nu pot avea succes, valoare însă da.

Nora Iuga – scriitoare, traducătoare:

Aparenta adversitate dintre noțiunile notorietate versus valoare, mi-a fost revelată prima dată, acum vreo zece ani la o întâlnire selectă unde se decerna un mare premiu în prezența somităților elitei românești, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Am ajuns acolo în mod cu totul întâmplător, fiindcă ocolesc din principiu asemenea mondenități elitiste, cedând – nu înțeleg de ce – insistențelor Angelei Marinescu. Marele premiu i-a revenit doamnei Monica Lovinescu, celălalt nominalizat a venit plasat, deși publicul prezent în sală își manifesta vizibil opțiunea pentru Matei Călinescu, pierzătorul. Între premiant și nominalizat nu există unități de măsură pentru stabilirea performanței. Aici singurul criteriu „valoric” îl reprezintă relațiile, interesul și, destul de des, orientarea ideologico-estetică a juriului. Nu știu cum și de ce, în acea adunare selectă, cineva a adus în discuție, absolut din întâmplare, linia de demarcație dintre „notorietate” și „valoare”. Nu-mi mai amintesc dacă Andrei Pleșu sau Gabriel Liiceanu a fost cel care a stabilit diferența specifică dintre noțiunile în cauză. Citesc ce am scris până acum și nu-mi recunosc glasul. Vocea Norei Iuga nu se aude în aceste cuvinte. Ei bine, această Nora Iuga nu ar putea, pentru nimic în lume, să se bucure de notorietate, adică să atragă atenția, cu atât mai mult simpatia cuiva. Adevărata Nora Iuga dă cu tifla, se preface nepăsătoare, face haz de necaz, scoate limba la toți cei care se iau în serios și mai ales se cred „eroi sau martiri” și își plâng de milă. De ce credeți voi, „dramaticilor”, că numai apâsând pedala profundă a deșertăciunii umane intrați în ordinul înalt al celor care reprezintă valori, iar voi „saltimbancilor”, circarilor care scoateți panglici colorate pe nări, fără să scormoniți înlăuntrul vostru, fiindcă adevărurile voastre vi se așează singure, de bună voie pe limbă, și oamenii râd și se bucură când vă văd, numai masca de clown care-i întoarce brusc la vârsta de aur a copilăriei și aplaudă și țopăie și înțeleg uneori vorbele voastre fără noimă care îi fac să se prostească, sătui de-atâta seriozitate… dar nu vă iau în serios, ce să fac? mi-am dat această explicație, văzând că la toate lecturile mele publice sălile devin neîncăpătoare ca brațele mele încărcate de flori… dar numele nu mi-l găsesc în istoriile literaturii române și nici în cartea de aur a laureaților marelui premiu Mihai Eminescu de la Botoșani. Probabil că la 88 de ani mai am în față timp destul de așteptat și, mai ales, resurse infinite de viață… ce să fac, mă încadrez în familia Dragăi Olteanu, a lui Florin Piersic, a Stelei Popescu, dar, vai, nu a Olgăi Tudorache sau a lui George Constantin, a Ilenei Mălăncioiu sau a Angelei Marinescu. Evident, cele două categorii nu sunt ca la biserică, compartimentele rezervate viilor și morților, ele separă notorietățile de valori. Încerc să înțeleg și tot nu prea înțeleg, ce face diferența, de ce publicul vine la mine ca la terapeut și pleacă teafăr după ce mă vede, iar după o ședință cu Angela Marinescu – exemplul e absolut întâmplător- pleacă mai bolnav decât a venit, de unde s-ar putea trage concluzia că „valoarea e cea care te îmbolnăvește” și „notorietatea cea care te vindecă”. Nu înțeleg de ce e mai nobil să fii bolnav decât sănătos, urât decât frumos, rău decât bun? Tot ce e neconform cu torturile tragediei antice (am uitat, iată, de Plaut sau Terentius), tot ce dă cu tifla și face haz de necaz și ne arată că scălămbăielile circului sunt mai plăcute decât inchiziția e kitsch, e manea, e alba-neagra, e în cel mai bun caz șerbet de trandafir. Poate că definiția cea mai bună a diferenței dintre valoare și notorietate e totala incompatibilitate dintre circ și inchiziție care, dacă am avea curajul să ieșim pentru o clipă din categoriile fixe, am putea constata cu stupoare cât de perfect se suprapun uneori… așa că dragii mei, deși sânt conștientă, culmea, că în țară mea eu poetă, prozatoarea, jurnalista, traducătoarea, am uitat, experimentalista, etc., Nora Iuga, sunt o notorietate, fiindcă nu m-aș mira dacă, presupunând că apuc 90 de ani, voi fi purtată de publicul meu într-un car alegoric, dar în mulțimea de fani, firește, nu va putea fi identificat nici un confrate! Concluzia: categoric! Nora Iuga nu va fi niciodată o valoare! Asta e victoria mea. De curând m-a întrebat cineva, un necunoscut întâlnit la o lansare de carte, „cine e un artist mai mare, mai valoros, cel care mișcă sufletul și dispoziția omului de rând, făcându-se înțeles și iubit de acesta sau cel care îl forțează, torturându-l, să gândească? Dar poți forța pe cineva să facă ce nu poate, dacă nu reușești să-l faci să te iubească? Cred că n-are rost să mai bat apă-n piuă. Și-acum mă întorc și zic: “de ce mi s-au publicat în 8 țări din Europa și America 8 cărți de poezie și 9 de proză și de ce am fost numită în majoritatea cronicilor din străinătate ultima suprarealistă europeană și comparată de mulți critici literari străini, evident, cu James Joyce și cu Artaud? Iată acum sunt total derutată. Cărei categorii îi aparțin eu de fapt, dacă în România spectatorii (cititorii) mei, majoritatea studenți, mă așteaptă cu flori la intrare, mă îmbrățișează și-și fac poze cu mine, iar în față Ilenei Mălăncioiu sau a Angelei Marinescu se înclină respectuos și când ele primesc titlu de cetățean de onoare al nu știu cărui oraș, în sală poți vedea și profesori universitari sau academicieni, celebrități artistice și literare! I-am uitat pe nelipsiții primari sau prefecți. Sunt realmente derutată, dar asta un mă îngrijorează prea mult. De fapt, mă încântă, fiindcă succesul imediat îl simt epidermic, palpabil, nu pe diplome și medalii, dar și fiindcă, iată, să nu credeți că nu dau doi bani pe valoare. Unde găsești o mai mare cantitate de valoare cenușie decât în Eclesiastul: Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșarte… așadar, merită oare să-mi mai pun întrebarea, ba chiar sa mă simt un fel de “tiers-état”, fiindcă mă încadrez mai bine în notorietate decât în valoare? Ce-ar fi să-mi spuneți dragi confrați, voi ce sunteți, cai sau măgari, că eu pot foarte ușor să trec de la gâscă la lebădă și invers.

P.S. Cei cu stomacul sensibil e mai bine să nu consume această conservă. S-ar putea să fie expirată. Dar cei învățați cu abuzurile pot s-o încerce. N-are gust rău!

Ciprian Apetrei – publicist:

O clarificare conceptuală, pentru început. Succesul are un criteriu de validare extern, cantitativ, iar valoarea unul intern, calitativ. Ele se pot întâlni, dar nu este obligatoriu. Un scriitor care are succes îşi va aroga, însă, o anume valoare. Aşa apar mici vedete care au numele pe coperta unui obiect ce seamănă cu o carte. Creaţia tipărită intitulată „Suge-o Ramona” a fost în topul vânzărilor literare. Autorul a scris şi o a doua parte. Acelaşi act sexual, alt personaj. S-a vândut bine şi aceea. Dar autorul nu a devenit scriitor, cu această ocazie.

Succesul este dependent de criteriul sau extern, deci de o anume grila publică de apreciere. Ea poate fi dată de publicul însuşi, din ce în ce mai puţin întrebat, de publicitate sau de un canon literar. Sadoveanu este, probabil, cel mai de succes scriitor roman. Cine citeşte însă, la el acasă, nesilit de obligaţii şcolare, Fraţii Jderi? Eugen Ionesco i-a prevăzut, încă din anii ’30, acest succes facil la public prin intrarea în canonul şcolar. El însuşi a devenit apoi un scriitor de succes, dar validat de un public mult mai larg şi mai priceput. Aş spune că este un caz fericit, unde valoarea a determinat apariţia sucesului.

Cel mai trist exemplu pe care îl cunosc este cel al lui Panait Istrati. Categoric un scriitor de valoare, care a avut succes atât timp cât a folosit unei mafii literare din vremea sa. Ei, în frunte cu Romain Rolland, l-au salvat de la moarte, l-au publicat, l-au „succesat”, apoi l-au dat la coş când s-a îndepărtat de idelogia lor comunistă. Succesul s-a dus fulgerător, Istrati s-a întors în mizeria din care venise. Este încă publicat şi citit, însă. Prea puţin faţă de cât merită, dar nu a dispărut, aşa cum se aşteptau „binefăcătorii” săi.

Succesul se mai şi fabrica, contra cost. Prin intrarea în tot felul de comitete şi comiţii, care oferă premii, bani, publicitate culturală şi tinichele. De pus în pieptul bombat. Succesul, fără un pic de morală profesională, riscă, însă, să provoace pagube sufleteşti.

Un scriitor de valoare este, după mine, un artizan al cuvintelor. Un creator. Cineva care îşi valorifică onest un talent, acela de a potrivi cuvintele între ele astfel încât îşi să ducă cititorul într-o călătorie. Un ghid discret, care luminează atât cât trebuie drumul, fără să îi tulbure misterul. Rezonez cu opinia lui Mircea Eliade care spunea că literatura are un miez mitologic, cititm pentru că ne plac poveştile care continua marile mituri. Cel care îşi farmeca cititorii, care îi urmează vocea văzând doar ceea ce aud, acela  este un scriitor valoros.

Adela Toplean – scriitoare:

 Diferența dintre un scriitor de succes și unul de valoare? În rarisime cazuri, niciuna. În majoritatea cazurilor, vorbim de incomensurabilitate, nu de vreo diferență.

Cum nu cred că există scriitori mari și mici, ci doar scriitori și “contorsioniști”, eu una nu-s deloc convinsă că citind scriitori de succes citim neapărat scriitori.

Faptul că cineva are succes cu ceea ce scrie nu spune aproape nimic despre calitatea scrisului său, necum despre posibilitatea de “a da o operă” în toată puterea cuvântului.

Succesul este o chestiune de disponibilitate a scriitorului de a ieși, prin munca sa, în întâmpinarea publicului care PARE să ciulească urechile (chestiune de șansă…) la ceea ce scriitorul PARE că are de spus.

Performanța sa decisivă nu e, deci, una artistică, ci una de comunicare.

A avea succes nu înseamnă să ai pur și simplu condei și idei, ci să ai ACEL condei și ACELE idei care se-așează cel mai firesc pe disponibilitățile (literare ale) epocii și care, deci, pot fi comunicate și receptate fără riscul unor mari neînțelegeri.

Dacă îți place să scrii și ai capacitatea de a te dedica în întregime obsesiilor existențiale, culturale, sociale și politice ale spațiului în care trăiești – NU împlinindu-le ori alterându-le, ci parazitându-le ori dând impresia că le adâncești – vei avea, negreșit, succes.

Rețeta e simplă și la îndemâna celor cât de cât înzestrați: responsabilizează-te social, pariază pe teme controversate sau pe teme emoționante, rămâi în eveniment, nu fi eliptic, nu generaliza, nu scrie dens (ideile numeroase și consistente irită și intimidează), fii lejer, confesiv, nițel patetic, șterge granița dintre eul tău și eul cititorului, nu uita că textul trebuie să treacă drept “viu”, cu umori și oscilații cu nimic diferite de ale celui căruia te adresezi. Schițează scene cotidiene, nu te căzni să reînvii mituri și nu propune pilde, fii samaritean (milos), nu rabin (sfătos), renunță la prețiozitate și la ironie, la raționamente tari și la argumente seci, fii empatic, nu-ți critica cititorul, ia-ți-l mai bine aliat când îi critici pe alții, nu-i propune să gândească împreună cu tine, propune-i SĂ FIE cu tine, însoțește-l peste tot fără să-i dai impresia că-l dădăcești, apropie-ți-l, agață-l, fentează-l dacă trebuie. Fii, deci, un model (nobil și demn) sau un contra-model (nerezonabil și voluptos-suicidar). La finalul cărții, asigură-l de prietenia ta și promite-i că revii cât poți de repede. În fine, lumea trebuie să fie sigură că ești “din această lume”, că ești unul de-al ei.

Dacă ar fi să traduc ce-am spus mai sus pe înțelesul utilizatorilor de Facebook, aș formula așa: lumea trebuie să știe că AI o pisică sau că EȘTI o pisică. Dacă e să rezum ce-am spus pentru scriitorii în devenire, aș formula așa: nicio editură nu-ți recunoaște dreptul de a fi scriitor decât dacă reușești s-o convingi că ești în primul rând dedicat publicului și abia apoi artei tale.

Întrebarea anchetei mă obligă să păstrez simetria și să discut relația scriitorului de valoare cu publicul său, mai degrabă decât scriitura de valoare în sine. În situații neobișnuit de fericite, succesul de public poate fi un EFECT SECUNDAR al unei opere valoroase. Fără să insist, aș spune că valoarea nu are cum să fie doar o chestiune de gust al unei epoci anume. Aș propune un reper tare, un reper “în absolut”: scriitorul de valoare este scriitorul de geniu. Numai că geniul creator (oricum foarte rar) e o cruce atât de grea, că, în ultimă instanță, suntem cu toții mai capabili de fericire (și, evident, de succes) decât de creație.

Cine are, deci, resurse să rămână fidel Absolutului, e arareori dispus să le irosească în alt chip… Relația scriitorului valoros cu publicul său poate fi, deci, redusă la un cuvânt urât: infidelitate. Fidelitatea față de artă înseamnă lipsă de fidelitate față de orice altceva.

Cititorii nu văd cu ochi buni un scriitor care-și vede, neostentativ, de scris. Această lipsă de ostentativitate îl dă de gol: acestui scriitor nu-i pasă de public! Un public cu vanitate sub-stimulată se reorintează rapid spre “partide” mai echitabile.

Să citească un scriitor de valoare e, pentru cei mai mulți, o tortură groaznică.  Se simt amenințati, lăsați pe dinafară.

Ai – deschizând o carte mare – senzația că acea carte nu te-a așteptat niciodată pe TINE. Orice-ai face, ți-o ia înainte. Nu e nici avantajoasă, nici suficient de prietenoasă. O carte mare are o maturitate – poate solemnă, poate subversivă, poate și una și alta— care te copleșește, te cutremură. Când finalmente ți-o apropii, îți vine să cazi în genunchi.

Or cine, în vremurile moderne, a mai auzit de cititori îngenunchiați? În proximitatea unui scriitor de valoare, nimeni nu e mulțumit de el însuși. Plăcerea artistică e însoțită de o nesiguranță: sunt eu oare demn de această operă?

Un scriitor de valoare e, din motivele de mai sus, foarte greu de disprețuit. E mult mai la îndemână să-l suprimi pur și simplu.

Cititorule, neagă existența acestui scriitor de valoare cât poți de repede, până nu apucă el s-o nege pe-a ta!

Augustin Ioan – scriitor, arhitect:

Nu sunt, ca producător de text (studii academice, eseu, poezie) nici cunoscut, nici teribil de apreciat, dacă mă iau după quasi-absența cronicilor la vreuna din cărțile mele de orice fel; cele mai multe, patru, le-a avut…ediția americană de la Spațiul sacru (Ed.Dacia, 2000), ediție apărută în 2003. Tirajele fiind cele care sunt, faptul că vreo două dintre volumele de arhitectură publicate la Editura Paideia au avut prelungiri de tiraj, peste, adică 500 de exemplare, nu înseamnă absolut nimic: sunt peste unsprezece mii de arhitecți înregistrați la OAR, presupunând, prin absurd, că doar aceștia ar fi publicul acestor volume, ceea ce nu e adevărat: în primul rând, e tânăra generație studențească, încă vreo mie în fiecare an…

S-o fi văzând absența pieței de idei autohtone în filosofie și cultură în general, cum bine pretinde Horia Roman Patapievici, dar să vedeți cum e în cultura arhitecturală… Sunt câțiva tineri istorici care plonjează în teme restrânse, scot albume elegante și iau premiile bienalelor de arhitectură, dar dezbatere de idei, gândire critică sau circulația temelor contemporane măcar de la profesori la studenți, dacă nu între arhitecți, este pauperă, lucru care să străvede cu ochiul liber în nivelul proiectării, care e și întârziat ca timp istoric și, oricum, slab, cu excepții suficiente să umple o expoziție la doi ani, dar fără relevanță publică a acestor valori.

Prin urmare, nu știu dacă sunt nici destul de popular, nici suficient de valoros pentru ca opinia mea să conteze într-o așa dezbatere.

De altfel, cu excepția numelor cu adevărat circulate internațional (și mă bucur nespus că Mircea Cărtărescu a scăpat în larg, devenind autor universal), în lumea discursului academic circuitele de între-cunoaștere și prețuire mutuală sunt cu atât mai firave cu cât domeniul este mai de nișă. Există nume care transcend nișa, cum o face, la senectute, Kenneth Frampton, de pildă, premiat cu un Leu de Aur pentru opera omnia la Bienala de la Veneția de anul trecut; sau cum o face, și în teorie și în practică, Rem Koolhas, curator eminent al ediției din 2014, Fundamentals, al zisei bienale. Probabil, a fost cea mai bună bienală la care m-am dus (adică, dintre toate cele de după 1990, inclusiv cele două de după el).

Cu alte cuvinte, jocul este între o audiență internă, redusă numeric prin forța lucrurilor (sunt de cincisprezece-douăzeci de ori mai puțini membri OAR decât membri USR) și, din motive pe care nu am timp să le explic, mediocră din perspectiva propriei culturi profesionale și miza unei accederi la expunere internațională, deloc ușoară. Nu e doar bariera lingvistică, nici financiară (participarea frecventă la sesiunile cu adevărat bune de comunicări științifice nu e deloc ieftină, iar universitățile de la noi rareori finanțează cercetarea), ci e și un clopot de sticlă: dacă vii dintr-o anumită parte a lumii, musai să te adresezi unui anumit subiect general. Refuzul încadrării într-o nișă înseamnă riscul irelevanței în toate celelalte.

Închei aceste scurte notații spunând că, în lumea circuitelor, bulelor din social media și internet în general, expunerea este infinit mai mare decât în lumea tipăriturilor. Antologia mea  de poezie, Praf&Pulbere, apărută la Editura Liternet în 2018 (https://editura.liternet.ro/carte/355/Augustin-Ioan/Praf-pulbere.html, e gratuită descărcarea volumului pdf), are, deja, mai multe descărcări decât oricare alta dintre cărțile tipărite care o compun. Expunerea și descărcarea sunt una, cititul e cu totul altceva, iar receptarea…

Cu toate acestea, statistica ne-ar putea spune că aceste federații de bule quasi-private din social-media oferă șanse mai mari unui autor decât avea înainte. Or, tocmai spargerea spațiului public, inclusiv al celui cultural, în bule și nișe face mai dificilă constituirea unei (re)cunoașteri transdisciplinare, dincolo de coterii, grupuri, apartenențe, ziduri între arte etc. Fractura dintre noi este deja și devine din ce în ce mai mare decât forța capilarității social-media. Motoarele de impunere a unei valori dincolo de orice dubiu sunt din ce în ce mai slabe, pentru că autoritatea nu mai e constituită piramidal, ci fractalic (asta ca să nu spun tribal), în vreme ce atenția noastră este din ce în ce mai puțin distributivă, fiind prea solicitată. Supraexpunerea mediatică are ca reacție inversă nivelarea valorilor și re-teritorializarea lor pe criterii parohiale.

Adrian Papahagi – filolog, eseist:

Uneori, niciuna. Shakespeare a avut în egală măsură succes și valoare, ba chiar s-a îmbogățit din teatrul său. Există însă și scriitori lamentabili, cu un imens succes de public: Sandra Brown sau Dan Brown sunt cazuri de manual (nu, nu e destul să te cheme Brown ca să te îmbogățești din literatura de consum, ci trebuie să scrii destul de siropos pentru a plăcea gospodinelor, sau să inventezi conspirații suficient de tenebroase pentru a fi ecranizat la Hollywood).

Ideal e să ai valoare și succes. Ecuația e complicată, dar Shakespeare ne administrează și aici o lecție magistrală despre cum poți să scrii pentru publicul larg fără să te prostituezi. Să nu uităm că teatrul în epoca elisabetană era o distracție populară și ieftină, cu scop comercial, aflată în concurență cu luptele dintre urși și câini. Dacă avem curiozitatea să citim prima ediție in quarto din Hamlet, piratată în 1603 (Q1), vom descoperi o piesă de efect, plină de ingredientele senzaționaliste ale cinematografiei de consum din zilele noastre: amor frustrat, incest (cum era considerată căsătoria lui Claudius cu Gertrude), dueluri, spionaj, intrigă, crime, morți prin otrăvire, înjunghiere, înec, fantome, răzbunare. Gesticulația e amplă și frenetică, acțiunea intensă, dar textul e banal. Probabil atâta au reținut și au înțeles din script-ul lui Shakespeare actorii care au vândut textul de succes unui editor fără scrupule. Iată ce primea publicul pestriț al Londrei, care plătea un bănuț sau doi: acțiune din plin, mult show, zgomot și furie. Ediția din 1604 (Q2), publicată fără îndoială de Shakespeare însuși, care dorea să asigure totuși o altă posteritate piesei sale, diferă de „bad quarto” ca de la cer la pământ. Textul e prea lung și obscur pentru o reprezentație tipică, melancolia metafizică a prințului depășește intriga, ba chiar o reduce la insignifianță. Piesa pare prea mică pentru un personaj atât de mare, după cum au remarcat mulți critici, culminând cu TS Eliot (care însă considera textul un rateu artistic) și CS Lewis. Alchimia scriiturii perfecte e însă prea complicată pentru a fi expediată în 2000 de semne, pe care le-am și depășit, așa încât închei în coadă de pește, sau nu închei deloc – „the rest is silence”.

Augustin Cupșa – scriitor, psihiatru:

Valoarea se supune judecății critice și implicit cere un demers și un instrumentar, succesul nu necesită niciun efort de descoperire, poate fi pur și simplu constatat. Nu se exclud. Succesul e mai ușor de vehiculat în mass media, în discuții. Real, sporit sau în mare măsură inventat prin strategiile de marketing. Succesul unui autor depinde tot mai puțin de scrisul său și tot mai mult de prezența lui, de peri-scris. Sistemul literar îl asimilează sau îl fagocitează. Scriitorii nu se ocupă direct de relieful literar, criticii fac asta, teoreticienii literari. Formele de relief nu citesc hărți și nu-și știu dimensiunile. Terenul devine sau e conform hărții pentru că nu există mijloace de descifrare în afara hărților iar percepția este deja modelată/ se formează odată cu/ în interiorul paradigmei dominante. Pentru scriitori valoarea altui scriitor nu poate fi decât emoțională, în legătură cu puterea lui de influență. În unele cazuri, valoarea nu are putere de influență sau are una limitată din motive concrete. Bruno Schulz nu a avut aceleași efecte asupra generațiilor literare precum Faulkner, Celine sau Kerouac , să zicem, dar continuă să fie descoperit și să fascineze. Valoarea pe care o caută un scriitor e valoarea proprie. Se referă la transformarea energiei potențiale în energie cinetică. Un scriitor care folosește maxim un potențial mic e mai câștigat decât unul cu un potențial uriaș nefolosit. Se ratează, adică se ratează pe el însuși, când își ratează traiectoriile de forare, nu își găsește propriul conținut. Aici funcționează presimțirea sau intuiția (uneori iluzia) propriei formei, așa cum briza sărată anunță apropierea de o mare ascunsă.

Gabriela Gheorghișor: critic literar:

Anul trecut, răspundeam, tot într-o anchetă LaPunkt, la întrebarea: ce înseamnă succesul literar? Spuneam acolo că există mai multe forme de succes literar. Dacă succesul comercial (vânzări) merge mână în mână cu cel de stimă (recunoaștere critică profesionistă, prin cronici și premii), diferența dintre un scriitor de succes și unul de valoare tinde spre zero. Dacă scriitorul are doar succes la marele public, în general, literatura lui este una superficială, clișeistică, debitoare sensibilității și temelor din zona Popular Culture. În acest tip de literatură, rețetarul este mai mult decât transparent. Scriitorul de valoare creează o literatură care, de cele mai multe ori, bruschează așteptările de lectură, este surprinzătoare, adesea dificilă, multistratificată (de aceea, ea poate capta, prin straturile de suprafață, și cititori mai puțin avizați). Acest gen de literatură propune universuri originale și idiolecte distincte, în speță, monograme stilistice auctoriale. De unde și timbrul recognoscibil: recunoști imediat că versurile sunt scrise de cutare poet, că frazele aparțin cutărui prozator etc. Diferența dintre literatura de consum/ de succes și literatura de valoare este ca aceea dintre prêt-à-porter și haute couture, dintre produsul de serie și unicat. Sau ca aceea dintre chimie și alchimie. În prima, totul poate fi descompus și explicat. În cea de-a doua, în ciuda interpretărilor, oricât de subtile și sofisticate, rămâne întotdeauna un ceva misterios și atrăgător. Ca în dragoste.

Lia Faur – scriitoare:

Scriitorul de succes poate face adesea senzație ca un foc de artificii, poate marca o generație, scriitorul de valoare își păstrează aceeași intensitate de-a lungul timpului. Se poate întâmpla ca scriitorul de succes să fie și scriitor de valoare. Să rămână printre reperele unei literaturi fără a scrie mai mult de o carte serioasă. Este cazul scriitoarei Harper Lee și romanul său Să ucizi o pasăre cântătoare, sau a multiubitului J.D.Salinger cu romanul De veghe în lanul de secară. Altădată un scriitor fără prea multă atenție la vremea publicării, să fie descoperit peste decenii și să rămână un reper de valoare, cazul lui M. Blecher. Succesul nu este de cursă lungă, vreau să spun că un scriitor nu are neparat succes cu absolut toate cărțile sale. Sunt excepții, Jonathan Franzen a scris cinci romane bune care vor rămâne drept repere valorice ale secolului nostru. Când succesul nu se bazează pe valoare, devine supărător, strident, prefabricat. Cel mai curat succes cred că e cel neasumat. Dacă începi să muncești vizibil la succesul tău, se poate să cazi în păcatul megalomaniei. Și nu toți au norocul lui Camil Petrescu. Dar cum se naște succesul? Printr-o promovare de succes. Cine certifică valoarea? Rezistență la lectura cititorilor de generații sau epoci diferite. Se constată adesea încă o diferență între scriitorul de succes și cel de valoare – modestia.

^[1] „Fame is a form, perhaps the worst form, of incomprehension.“ „La gloria es una forma de incomprensión; quizás la peor.“ (Borges)