3 ianuarie 2019
Prima însemnare din noul an. Citesc o carte despre lykke-cuvântul danez pentru fericire. Mindfulness, prietenie, mișcare, lectură, sănătate, anticipare și amânare- căi pentru intensificarea sentimentului de fericire.
„deși copiii pot avea impact negativ asupra unei dimensiuni a fericirii (cum ar fi satisfacția generală a vieții), s-a descoperit că a avea copii are un efect pozitiv asupra altei dimensiuni a fericirii- dimensiunea eudemonică, care se concentrează asupra scopului, sau a sensului, în viață.”
4 ianuarie 2019
Vineri. Urmează încă o săptămână de relativă libertate. Cartea despre fericire nu îmi spune nimic nou. Fericirea ar ține de planificare, de amânare a plăcerilor, de hiperactivitate în ultimă instanță. E, până la un punct, rețeta mea de fericire. Există o anumită conduită morală care este indispensabilă fericirii de durată, fericirii în comunitate. Ingredientele: empatie, modestie, bunătate, implicare și spirit de inițiativă.
Despre „Muzeul Inocenței”. E, înainte de toate, un roman despre timp. Fericirea este o stare imponderabilă, pe care subiectul ei nu o poate recunoaște și valoriza ca atare decât după evaporarea ei. Naratorul subiectiv (strategie demascată în finalul romanului, unde Orhan Pamuk își scoate masca, fără să afecteze autenticitatea) își rescrie povestea vieții, ca „antropolog al propriei existențe”. Kemal Bey găsește posibilitatea de a se sustrage timpului prin recluziunea în spații ale sacrului și ale meditației, populate cu obiectele însuflețite (în carte e citat un proverb chinez: lucrurile au suflet) și fetișizate. Obiectele sunt atinse de Füsun, fata de care Kemal Bey se îndrăgostește obsesiv și ireversibil. Un cercel, o solniță, un ceas, o poză- paliative pentru durerea absenței, pentru durerea de a fi. Un roman despre puterea consolatoare a lucrurilor, despre capacitatea lor de a înmagazina ceva din esența ființelor cu care au intrat în contact. Muzeul Inocenței există în Istanbul și poate fi vizitat gratuit de oricare cititor al cărții.
7 ianuarie 2019
Luni. Ultima săptămână de vacanță. Am terminat primul volum al trilogiei fiordurilor și abia m-am abținut de la relectură. Relizibilitate în stare pură. Povestea e spusă de cei morți, cei care au trecut hotarul fără întoarcere, și-au păstrat vocile, dar nu se pot face auziți, și-au conservat forma trupurilor descărnate, dar nu se pot face văzuți. Povestea trebuie spusă pentru ca întunericul să nu fie atotbiruitor. Viața e un scurt răgaz, o lumină palidă într-o mare de întuneric. „Moartea schimbă tot”. Băiatul a fost confruntat prea devreme cu moartea. Mai întâi moartea tatălui, care i-a lăsat mama inertă, fără puterea de a se ridica și de a merge mai departe. Familia s-a destrămat. Apoi au murit mama și sora mai mică. Ultima moarte e cea a prietenului- bărbatul care îngheață în barcă, în largul mării, pentru că și-a uitat pufoaica acasă. Vrăjit de versurile „Paradisului pierdut”, pierde, la rândul lui, propriul paradis: viața cea fragilă vegheată de un Dumnezeu incert. Roman al tenebrelor, al poeziei, al morții și al supraviețuirii.
8 ianuarie 2019
-19 grade. Suntem înzăpeziți precum personajele lui Jón Kalman Stéfansson. Ne dregem cu litri de cafea. La islandezi, cafeaua are puterea de a transforma lumea, chiar și pentru câteva clipe. A doua parte a trilogiei nu are, deocamdată, forța primului volum. Gânduri: despre norma zilnică de bine, despre păstrarea echilibrului, a calmului, despre temperarea agresivității latente.
10 ianuarie 2019
Am început al treilea volum al poveștilor islandeze. „Inima omului”. Pe al doilea nu știu dacă să-l consider sclipitor, profund sau pueril. Are câte ceva din fiecare. Limbajul e voit simplu, adevărurile naratorilor nu necesită încifrări. Miza este păstrarea amintirilor celor morți. Viața trece, moartea se instalează, își reia locul, lumea e învăluită de întuneric din toate părțile, numai cuvintele durează.
„Băiatul a moțăit, obosit de povestea călătoriei, câteodată te stoarce de puteri să-ți amintești întâmplările prin care ai trecut, atunci ne dăm seama și noi că viața nu formează niciodată un fir neîntrerupt, ca să zicem așa, în afară de două-trei cazuri rare, când intervine un hazard pe cât de crud, pe atât de frumos. Unele întâmplări trec prin noi și dispar fără urmă, dar pe altele le trăim iar și iar, fiindcă ce s-a petrecut rămâne în străfundul nostru, ne colorează zilele și ne transformă visele. Trecutul ni se amestecă atât de intim cu prezentul, încât nu mai e cu putință să le desfaci, vorbe pe care le spui azi au să te găsească peste cinci ani, au să apară lângă tine ca un buchet de flori, ca o mângâiere, ca un cuțit însângerat. Iar vorbele pe care ai să le auzi mâine vor preface un sărut vechi și sincer într-o amintire amară ca o mușcătură de șarpe.”
