Profesorul Nabokov şi variaţiunile sale ruse

Înainte de a fi romancierul celebru, acuzat de atentat la morala publică după publicarea extravagantei “ Lolita”, Vladimir Nabokov este, în Statele Unite, un alt profesor Pnin ,căutând, în lumea nouă, portul în care să-şi adăpostească existenţa. Asemeni atâtor altora dintre contemporanii săi exilaţi, Nabokov este în afara şi înlăuntrul acestei Americi care îl primeşte. Se simte, în raportarea sa la patria de adopţie, acea ambiguitate fecundă ce face din prozele sa tot atâtea exerciţii de oglindire infidelă.

Din acest drum al profesorului Nabokov se naşte materia fascinantă a prozei sale critice. Anatomia literaturii este, la Nabokov, o altă manieră în care se exprimă vocaţia sa pentru geometrii bizare şi anamorfoze. În notiţele sale, păstrate peste ani, se întrevede nu doar migala de entomolog a criticului, ci şi pasiunea cu care ochiul său explorează spaţiul punctat de relieful imaginaţiei. Critica sa se aseamănă cu cea a unui alt heterodox, Borges- departe de canoanele profesiunii, departe de rigoarea stearpă a unui curs universitar, cei doi se avântă pe un ocean al paradoxurilor baroce, un ocean care se înscrie, muzical, sub sorii intertextualităţii.

Ca şi Borges, Nabokov nu poate fi la locul său în lumea disciplinată a comodităţii pompoase. Literatura este pusă pe masă ca text ,iar din această disecţie se naşte analiza nabokoviană, a cărei alcătuire desfide clasificările leneşe. Vocea criticului Nabokov este un amestec, unic, de ironie casantă şi de sofisticare barocă. Fraza se întinde, şerpuieşte şi şfichiuieşte. Limbajul critic al lui Nabokov este la fel de rafinat- geometric ca şi proza sa.

Patria de cuvinte

Pentru Profesorul Nabokov, cursurile dedicate literaturii ruse sunt calea de a reveni în singura patrie pe care puterea sovietică nu i-o poate confisca: spaţiul rus este închis în literatura ca un astru a cărui lucire stranie nu încetează să îşi trimită razele, dincolo de spaţii şi dincolo de timp. Îndepărtarea accentuează pasiunea îndrăgostită cu care Nabokov se dăruie acelor fragmente muzicale pe care literatura rusă le salvează,pentru el. Lecţiile despre Rusia sunt lecţiile despre Nabokov însuşi şi despre acea ereditate fără de care literatura sa nu ar fi existat în întruchiparea ei himerică. Opţiunea pentru engleză face din rusă limba spre care Nabokov revine,cu frenezie şi cu dragoste tactilă. Cuvintele ruse traduse au savoarea madlenelor care evocă granulaţia fotografiilor de familie. Apropierea de literatura rusă nu înseamnă căutarea unui iluzoriu “ geniu rus”, ci frecventarea unui canon care îşi păstrează potenţialul de fascinaţie. Poetica lui Nabokov- prozatorul este şi poetica lui Nabokov-criticul. Preferinţa pentru libertatea insurgentă este vizibilă şi în dicţiunea profesorului Nabokov.

Introducerea dedicată condiţiei literaturii ruse este, simultan, un exerciţiu de introspecţie al lui Nabokov însuşi, dar şi cea mai tandru- sarcastică anatomie a tribulaţiilor scrisului rus. Miracolul secolului care îl desparte pe Puşkin de anul 1917 şi de leninism este miracolul naşterii unui discurs care sfidează, în acelaşi timp, rigiditatea tâmpă a cenzurii ţariste şi ambiţiile de îndoctrinare moralizatoare ale inteligenţiei radicale. Ca şi în “Darul”, simfonia sa rusă, Nabokov este implacabil opus tendinţei de a închide ficţiunea în patul procustian al ordinii şi al moralei comune. Ferocitatea cu care Nabokov atacă seriozitatea mortificantă estetic a lui Cernîşevski este ecoul propriilor sale încercări de a se detaşa, în exilul berlinez, de umbra unei tradiţii pentru care angajarea politică a scriitorului este cheia de boltă a destinului său.

Cazul lui Puşkin, prins între scila oficială şi caribda literaţilor democrat -revoluţionari, ilustrează aceasta dramă rusă. Tot ceea ce iese din disciplina filistină a accesibilităţii educative şi moralizatoare este stigmatizat. Patima cu care “nihiliştii” din stirpea lui Bazarov vestejesc literatura ca pe un lux inutil îşi are originea în incapacitatea de a accepta jocul liber al imaginaţiei. Modelul de “ realism” al lui Bielinski este un pat procustian care mutilează creativitatea, în numele solidarităţii cu poporul rus.

Căci regimul leninist preia de la înaintaşii săi ambiţia de a norma, spre a educa şi a îndoctrina. Acolo unde cenzura ţaristă previne, politica sovietică prescrie şi dă naştere compusului monstruos în care pudibonderia se întâlneşte cu adularea mistică a proletariatului. Paginile lui Nabokov sunt remarcabile prin intuiţia lor analitică şi prin formidabila lor osatură ironică. Reţeta literară sovietică alungă originalitatea, în numele devoţiunii faţă de Idee. Ea-l exilează pe acel cititor model rus cosmopolit în subterana solitudinii. Tot ceea ce ordinea sovietică produce este o succesiune de obiecte interşanjabile marcate de amprenta partidului unic. Imun la cântecul de sirenă al progresismului, Nabokov instituie echivalenţa dintree ambiţiile estetice naziste şi comuniste. În ambele cazuri, triumfător este comanditarul de stat, cel care aşază creatorii în rânduri disciplinate de artişti decerebraţi.

Entuziasmul cu care occidentalii întâmpină compoziţiile lui Şolohov îi apare lui Nabokov ca indecent moral şi inept intelectual. Patria sa nu are nimic în comun cu potemkiniada de mucava a realismului socialist. O literatură care aspiră la eternizarea religiei politice este stearpă, grotescă şi irelevantă. Lectura lui Nabokov este, acum, ca şi atunci, una în contra curentului. Profesorul Nabokov nu ar mai avea loc în mândra noastră lume nouă. Geniul său baroc ar fi unul suspect ideologic.

Revendicând pentru literatura rusă spaţiul de autonomie insurgentă , în opoziţie cu statul tiranic şi cu ambiţia moralizatoare a radicalilor, Nabokov scrie despre propria sa tentativă de a ieşi din corsetul filistinismului. În paginile dedicate lui Gogol, proza sa critică conturează domeniul de irealitate non-euclidiană care este acela al ficţiunii sale. Distanţa faţă de Dostoievski este distanţa nu faţă doar de un stil, ci şi faţă de o manieră de a înţelege şi practica literatura. Saturarea obiectului ficţional cu “ mesaje” şi îndrumarea profetică îi sunt străine lui Nabokov: idealizarea ţăranului, ca şi evocarea unei căi ruse de mântuire, îi repugnă. De aici, vehemenţa iconoclastă cu care Nabokov apără imaginea literaturii ca “ joc divin”, în contra mesianismelor şi vocaţiei moralizatoare.

Relaţia lui Nabokov cu această erezie rusă a “ scriitorului ca îndrumător moral” este transcrisă în cursurile sale cu energie sarcastică. Între Tolstoi- artistul şi Tolstoi- Iluminatul religios, opţiunea lui Nabokov este cât se poate de limpede.

În cele din urmă, vocea profesorului este vocea romancierului. Familiaritatea cu literatura este familiaritatea cu geniul ce subminează şi reordonează. “ Realismul” este pragul dincolo de care Nabokov trece, urmându-l pe Gogol. Tradiţia rusă vibrează, muzical, în exilatul Nabokov, până la capăt.