Bufonada

Nu la mult timp după ce a ajuns în Franţa, Petrică a intrat în era maimuţei. Aşa îi plăcea să creadă. Faptul că încerca să-i imite pe ceilalţi, să le înveţe pe de rost ticurile verbale, măruntele gesturi, pentru a nu mai fi confundat cu sărmanul străin rătăcit prin Europa, îl convertise într-o superbă maimuţă, un specimen din acelea rare, cu habitat în ţările exotice. Avea ore de privit insistent în oglindă. Ore de schimonoseală. Unu, doi, trei, patru, capul pe spate. Unu, doi, trei, patru, ne tragem de urechi. Căscăm gura. Închidem brusc gura. Un, doi, trei, patru, ne tragem de nas. Apoi rânjim. Hî, hî, hî. Mâinile întotdeauna bine strunite. Caraghioase. Agile. Cu degete mari, răsfirate asemeni unei veritabile palete de tenis. Mâinile să fie în concordanţă cu restul corpului şi, mai cu seamă, să urmeze cuvintele ca nişte cadâne pe sultanul lor.

Maimuţa din el avea un temperament dificil, nu se lăsa modelată. Şi, pe deasupra, era o maimuţă cu nas mare, ceea ce numai de bun augur nu putea fi. Maimuţele astea cu nas îşi iau, când te aştepţi mai puţin, nasul la purtare. Lovesc în stânga şi în dreapta, pentru că sunt nişte fiinţe eminamente revoluţionare, care nu se mulţumesc cu ce le oferă stăpânul, adică cel în pielea căruia s-au vârât. Erau zile în care Petrică se detaşa de animalul cu coadă şi-i cerea: „Hai, fătuco, vino aici, lângă mine, să stăm faţă-n faţă, să ne întrebăm ce dracu avem noi în comun, în afară de faptul că se spune despre oameni că se trag, fraierii de ei, din maimuţă.”

Maimuţa nu se ruşinează, păşeşte delicat, pe vârful picioarelor, pe covorul nou al prietenului Petrică, cumpărat, cu mari sacrificii, de la un depozit de lucruri second hand. Are un cur roz şi o coadă lungă şi albă, în contrast cu restul corpului bej şi destul de păros. Nasul îi intră în gură, de ai zice că-l ronţăie, nefericita, neîntrerupt. Şi nasul şi botul sunt roz. Urechile, de asemenea. Petrică râde cu poftă când realizează că, al naibii, maimuţa, impertinenta, a ieşit din el. Maimuţa se retrage spre ficusul din dreptul ferestrei. „Nu, nici să nu te gândeşti, ăsta e ficusul Maombei. Atât mi-a rămas de la biata fată. Poate că-ntr-o bună zi va veni să-l recupereze. Oamenii sunt imprevizibili. De ce ar fi Maomba altfel?”

Maimuţa, despre care nu ştim ce nume purta, din ce specie era, a dat cu ochii de o casetă. A deschis-o fără probleme şi, cu coada în mişcare, şi-a potrivit la gât un şirag de mărgele roşii. Erau bijuteriile femeilor care trecuseră prin apartamentul şi viaţa lui Petrică, de când a ales să trăiască într-o altă lume. Nu foarte multe, dar suficiente pentru a umple spaţiile goale din unghiurile mansardei. Cu mărgelele roşii la gât, maimuţa s-a suit direct pe genunchii lui şi a început să-l mozolească de zor. Nas, urechi, gât, bărbie, ochi. Saliva sa avea gust de peşte stricat, iar dinţii cariaţi, cu care zâmbea tâmp, ca-n reclame, aduceau, şi ei, în încăpere, un iz nu tocmai plăcut. Petrică s-a retras cât a putut de mult. Maimuţa nu dădea semne de abandon. Încrâncenată în gesturi de tandreţe excesivă, făptura cu care făcuse, de voie, de nevoie, corp comun, sărise pe umerii săi, apoi, într-o clipită, direct pe scăfârlie.

„Coboară de acolo! Nu am niciun ou de păduche, ce tot cauţi? Hai, nesuferito, la bucătărie să-ţi pregătesc ceva!” Maimuţa continua să rămână impasibilă. Vorbele nu o atingeau defel. Degetele sale zbârcite masau pielea capului, verificau lungimea firului de păr, se extaziau în faţa unui punct alb, mătreaţă descompusă, probabil. Petrică, furios peste fire, a luat telecomanda şi a zapat cu nervozitate. Când a ajuns pe National Geographic, s-a oprit. „Uite, aici sunt fraţii tăi. Dacă nu te astâmperi, te duc în pădure, să-ţi vezi de amicii tăi, maimuţoii ăia adevăraţi. Eu nu-s un maimuţoi adevărat, nu-s din neamul tău și basta. Prin urmare, valea de pe spatele meu, neruşinato!”

E adevărat că nu-şi ascundea o anumită plăcere în a savura giumbuşlucurile animalului zodiacal. Maimuţa e considerată, în Egipt, scrib divin, patroană a savanţilor şi a literaţilor. Ar fi fost în stare să sacrifice din orele puţine de relaş, pentru a demonstra semenilor, oricui ar fi vrut să-l asculte, că animalul e al lui, că răspunde la modul său de a fi bărbat puternic, independent, că se asemănau din multe puncte de vedere, că nu ar fi putut să trăiască fără el. Păcatul cel mare era că nu reuşea să-l scoată în lume fără a se face de râs. Maimuţa nu stătea precum câinele în lesă. Maimuţa avea personalitate. El, Petrică, iubea doar acele animale care îl admirau de la distanţă, nu pe cele care-i săreau la beregată. (Aici e vorba, desigur, de o exagerare.) Cam aşa era şi cu unii oameni. Nu se lega sufleteşte de zăpăciţii care se țineau scai de capul lui. Azi îţi spun una, mâine alta, maimuțoii ăia pentru care viaţa e un fel de ruletă rusească, cu noroc gârlă, dar cică prost distribuit. Epoleţii acestor jucători sclifosiți străluceau în soarele artificial al nopţilor nedormite, străluceau ca un far în care s-a tras cu gloanțe oarbe, iar aroganţa din ei nu-şi încăpea în piele, dădea pe dinafară. Îi era scârbă.

Maimuţa a urcat pe masă. Cu capul în mâini și privirea tulbure, privea chiuveta cu vase murdare. Un pahar ciobit de vin stătea să cadă. Ca-ntr-o tarkovskiană secvenţă de cinema, maimuţa a îndreptat ușor paharul. A zâmbit cu subînţeles. Lui Pierre i s-a părut că maimuţa a zâmbit? Se spune că-n Cambodgia, prin vânarea maimuţei, se obţine ploaia şi fertilizarea femeii. Cu o mână a tras din vază o chiparoasă, a mirosit-o, a strănutat de trei ori, cu cealaltă mână a înhăţat, din fructieră, o banană. Pierre a alunecat pe coaja de banană aruncată de maimuță pe jos. Prietenii spun că a stat multe zile, în spital, cu piciorul rupt. Maimuţa nu l-a părăsit. La marginea patului, oftând cadenţat, ca un câine credincios, l-a vegheat.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *