O ediţie Camus:infernul şi ratarea

Înainte de neterminatul “ Le premier homme”, se află două dintre cele mai ambiţioase tentative de reinventare ale scriitorului Camus. Prin “ Căderea”, ca şi prin “ Exilul şi împărăţia”, arta lui Camus recurge la polifonia unei alte claviaturi. Drumul care porneşte de la absurd şi trece prin solidaritate ajunge în punctul în care ratarea se întâlneşte cu remuşcarea fără de sfârşit a infernului.

Acest din urmă Camus, eclipsat, poate, de gloria romanelor sale, este un Camus în a cărui fibră intelectuală se desluşeşte frenezia creatoare a unui alt început. Arta lui Camus inaugurează ceea ce ar fi putut deveni un alt ciclu. Pentru Camus, Nobelizarea este imaginea, terifiantă, a clasicizării ce poate ascunde finalul carierei sale. Premiul este resimiţit, cu angoasă, ca o piatră tombală ce se aşterne, prematur, peste o viaţă în care refuzul încremenirii a fost energia hrănind curajul său etic. Scriitorul se contemplă în oglindă, bântuit de dubla teamă, a sterilităţii şi a canonizării.

Amsterdam

În “Căderea” Camus atinge un nivel al expresivităţii tragice care evocă “ Omul din subterană” al lui Dostoievski. Vocea judecătorului-penitent Clamence este vocea omului care, alungat din raiul înşelător pe care îl credea etern, a eşuat în bolgia infernului din care nu mai există ieşire. Intensitatea fizică a monologului lui Clamence transcrie vibraţiile unui inimi care îşi spune taina. Tonul este tulburat, de arlechin tragic, de posedat ce speră, zadarnic, să mai zărească lumina mântuirii.

În “Căderea”, Camus imaginează unul dintre acele iaduri pe care doar mintea modernilor, ( cei obsedaţi de metafizică ) le mai poate închipui. Clamence este pensionarul unui bar rău-famat din districtul rău-famat al Amsterdamului. Acesta este infernul în care Clamance se instalează, spre a trăi alături de peşti, de criminali şi de prostituate. Aici se află masa la care bea, masa la care se spovedeşte celui ce se află în faţa sa. În acest oraş, cu vitalitatea sa lichidă, infernul înseamnă, înainte de toate, zidirea în amintirile care îl încadrează, asemeni unei epiderme otrăvite de care nu se poate despărţi. Infernul lui Clamence este revenirea trecutului, revenirea păcatului, persistenţa dureroasă a amintirilor, a memoriei pe care o etalează , histrionic, ca pe o rană purulentă. Clamence are locvacitatea demonică a omului care se simte damnat. Introspecţia la care se dedă, cu vivacitatea unui saltimbanc însângerat, este modul în care fostul avocat îşi administrează pedeapsa. Confesiunea este o auto-flagelare, căci trupul lui Clamance este copleşit de durerea remuşcărilor.

Itinerariul lui Clamence este itinerariul căderii provocate de revelaţia falsităţii propriei vieţi. Vina care îl macină este vina care nu poate fi înlăturată, niciodată. Clamence nu poate fi fericitul Sisif, el este întemniţat în celula populată de demonii ce revin , spre a muşca din carnea lui. Amsterdamul din “ Căderea” este o altfel de Pragă. Aruncat, din propria sa voinţă, în acest domeniu al degradării umane, Clamence îşi strigă vinovăţia sa, după cum proclamă vinovăţia celor din jurul lui. Clamence este imaginea, terifiantă, a păcatului ce nu încetează să crească, asemeni unei tumori. Nimic nu mai există, în acest iad lichid al Amsterdamului, în afara turpitudinii sale. Şi nici măcar sinuciderea nu ar fi în măsură să şteargă urma laşităţii care i-a grăbit alungarea din rai .

Arta lui Camus coboară în adânc, spre a lumina această subterană de unde se înalţă privirile spre cer: spre un cer din care nu poate coborî mântuirea, spre un cer care rămâne mut, spre un cer pe care monologul lui Clamence îl zugrăveşte în culorile disperării. Clamance este una cu acest infern ceţos din margine de mare. Paşii săi vor răsuna, distinct, neobosiţi, damnaţi, tenace, ca un ceas ale cărui limbi se învârt la nesfârşit ,mişcate de o energie eternă.

Impasul

Prozele din “Exilul şi împărăţia” sunt, în tonalitatea lor sumbră,ironică ori vizionară, tot atâtea anatomii ale ratării şi impasului. Fiecare dintre personajele înscrise în acest ciclu are de înfruntat criza care îi dezvăluie fractura din ecuaţia existenţei sale. Ca şi în cazul revelaţiei absurdului, revelaţia inadecvării, a inchiderii,a eşecului, repune în chestiune traseul vieţii ce părea plasată sub semnul certitudinilor liniştitoare. Este ca şi cum cortina ar fi sfâşiată, expunând culisele în care sunt adunate resturile desperecheate ale unui decor inutil.

În “ Jonas sau artistul la lucru”, ratarea este semnul pe care destinul îl scrie pe zidul pictorului aureolat de gloria lui fadă. Jonas este prins în hârtia de muşte a celebrităţii.Arta sa este ocazia de a întreţine grupul de fideli,ce se adună în jurul său asemeni unor paraziţi ce îl devoră, zi după zi, extrăgând sevele din trupul ce devine o cochilie oarecare. Criza lui Jonas este grăbită de întâlnirea cu imaginea proiectată de oglindă. Izolarea finală din atelierul său, acolo unde cuvintele “solitar” şi “solidar” sunt aşezate pe o pânză albă, este tentativa de a se extrage din strânsoarea mecanismului social care îl striveşte, cu miile sale de rotiţe mondene. Jonas este tot ceea ce Camus încearcă, disperat, să nu devină: manechinul unei arte devitalizate, erou al cauzelor celebre, efigia glossy de pe coperta unei reviste. În “ Jonas”, Camus exprimă, sarcastic şi vizionar, întreaga sa ostilitate faţă de tiparul parizian al validării intelectuale. Revoltatul refuză canonizarea ce îi aduce pe buze gustul de cenuşă al mediocrităţii.

În nuvelele camusiene se poate recunoaşte vibraţia unei căutări care îl îndrumă pe scriitor spre teritoriile realismului magic. În “Piatra care creşte”, text saturat de memoria călătoriei sale braziliene, Camus transcrie revelaţia acestei spiritualităţi negre sincretice, una care sfidează categoriile de raţionalitate europeană. Parcursul inginerului în acest domeniu al ceremoniilor elaborate, marcate de aroma gnostică a Africii natale, este un drum străjuit de iniţieri multiple. D’Arrast stă în pragul acestui univers care îl atrage spre sine cu puterea vrăjii.Transformarea sa înseamnă părăsirea eului de care se leapădă. Ochiul său se deschide, spre a cuprinde o altă lumină, întocmită din incantaţia comunitară.

Simbolic, în câteva dintre nuvele, Camus revine spre Algeria. De această dată, însă, Algeria nu mai este nici deşertul şi nici tihna hedonistă a trupurilor de pe plaje. Chipul ei este desfigurat de războiul civil, iar vocaţia de constructor de punţi a lui Camus este nu doar inutilă, ci şi suspectă ideologic. Învăţătorul din “ Oaspetele”, prins în acest imposibil loc de mijloc, obiect al urii arabe, în ciuda refuzului său de a accepta postura de auxialiar al puterii coloniale,ilustrează condiţia lui Camus însuşi. Tabla pe care o mână anonimă îi scrie condamnarea la moarte este semnul sumbru al acestei alunecări în neînţelegere şi crimă. Neutralitatea la care aspiră demnitatea umană apare imposibilă.

În solitudinea personajului din “ Oaspetele” se simte singurătatea lui Camus însuşi, strivit între plăcile tectonice ale resentimentului şi ale fanatismului. Ca şi în “ Primul om”, în nuvele sale algeriene Camus este copleşit de puterea ataşamentului care trece dincolo de raţionalitate, spre a se împlânta în el, ca o lamă încinsă în foc. Căci proza de final a lui Camus este recviemul închinat de un fiu al Algeriei patriei sale pe cale de fi definitiv pierdute. Presentimentul catastrofei este imposibil de evacuat. El face corp comun cu textul, îmbibând pagina în sângele memoriei.