UN CĂLĂTOR
Portugalia e spectaculoasa atunci cand nu mergi spre ea cu prejudecăți.
Chiar daca nu e de la inceput asa, ea devine spectaculoasa pe masura ce iti bifezi „must do”-urile pe ti le-ai setat la inceputul calatoriei.
Sa ma explic. Sunt genul de turist caruia ii place sa hasureze locurile pe care le viziteaza, japonezul care face o mie de poze pentru a-si fixa memoria locului vizitat. Intru rapid in setup-ul de „stupid tourist” (pozeaza si cumpara orice), filmand sau fotografiind fiecare pietricica nelalocul ei.
Musai cand ma hotarasc pentru o destinatie am un Top 10 / 15 al locurilor pe care trebuie sa le vad. Asa am facut si in Portugalia. Numai ca stiu ca intre spatiile rezervate destinatiilor din top se vor strecura amintiri pe care nu mi le programasem. Cand mi-am propus sa vad Miradouro da Boca do Inferno, nu ma asteptam sa raman fixat cu memoria spatiului imens lasat de vulcanul care a erupat ultima data acum 500 de ani. Nici cu senzatia unui gol imens in stomac privind de sus patru lacuri de culori diferite.
La finalul calatoriei, cand developez momentele definitorii, imi dau seama ca destinatiile din topul „must do” sfarsesc prin a fi doar pretextele. Amintirile care raman sunt experientele din jurul acelor „vizite”.
Paranteza. In acest text, nimic despre fado sau despre Cristiano Ronaldo, nimic despre literatura portugheza sau despre Benfica.
Ca sa te bucuri deplin de Portugalia e musai sa guști cel puțin doua ingrediente geografice ale tarii care i-a dat umanitatii pe Vasco Da Gama, Bartolomeu Dias, Fernão de Magalhães (ca sa ii enumar doar pe cei ce rezoneaza rapid cu o mare descoperire geografica): o locatie de pe continent si cel putin o insula. In cazul meu, a fost sa fie Lisabona si insula principala din arhipelagul Azore (sau Açores, cum ii spun portughezii) – São Miguel. 
Dupa un drum de aproape 4 ore din Bucuresti cu compania de casa a Portugaliei, iata-ne planand deasupra Lisabonei. Am timp sa fac doua trei poze in unghiuri spectactuloase; vad pentru inceput multa apa, iar, odata iesit din nori si apropiindu-ne pe culoarul de zbor spre aeroport, bifez un stadion (sa fie al lui Sporting sau al Benficai?), un pod spectaculos, cladirea El Corte Ingles (!).
Odata aterizat, incerc sa imi gasesc rapid reperele, caut familiarul. Nu il gasesc pentru inceput, ba chiar ma apuca dracii ca portughezii pot sa duca metroul din centru pana la aeroport, iar ai mei acasa sunt blocati in discutii similare pe marginea unui astfel de proiect de zeci de ani. In fine, ajung in zona centrala – Statia Baixa Chiado; e ca si cum ai avea metrou direct de la Otopeni in Centrul Vechi. Din nou ma loveste nefamilarul, schimbam vreo 4 sau 5 scari rulante pana ajungem la suprafata. Iar odata sositi acolo, ne impiedicam in forfota centrala a unei mari capitale europene.
Orasul – in partea lui centrala – nu e facut pentru cei fara conditie fizica. Chiar daca o ai, nu te poti opri sa nu te intrebi cum rezista oamenii acolo, zi de zi. Afli ca e orasul celor 7 coline; parca mai sti de un oras aflat pe 7 coline, ba chiar doua (Roma si… Iasiul). Treci prima zi cu dureri in gambe, insa curiozitatea de a descoperi diferentele (fata de ce ai vazut / experimentat altundeva) te motorizeaza si iti da avant.
Bifez intai „obiectivele” indepartate: Torre de Belem si Padrão dos Descobrimentos (cel din urma monument celebreaza epoca marilor descoperiri geografice, chiar pe malul raului de unde porneau vasele, in secolele XV – XVI, spre Orient sau aiurea). Pentru un „obsedat” de istorie si geografie precum sunt eu, e ca si cum as calca pe pamant sfant; imediat se activeaza vechea fascinatie pentru calatorie.
In departare, peste fluviul Tajo (pe care usor il poti confunda cu oceanul, despre care sti ca e pe undeva pe aproape) se deseneaza Golden Gate-ul Lisabonei, e vorba de Podul 25 Aprilie. Turistul in epoca internetului afla rapid cate detalii vrea despre podul respectiv. Imi ajunge sa citesc ca are peste 2 km si le-a luat 45 de luni sa il construiasca. In anii 60. Ma apuca din nou vechea meteahna – de ce la ei se poate, iar la noi nu? Trec repede peste primul moment „romanesc” al zilei.
Continuam. Sotia imi e ghid, recunosc ca m-am dus nepregatit la Lisabona. Imi spune ca pe undeva trebuie sa se afle o statuie a lui Christos. Ii spun ca incurca orasele, ala e la Rio de Janeiro. Are dreptate insa, e pe undeva in partea cealalta, in Almada. Raman fascinat de pod, iar ca si consecinta decidem sa mergem pe jos spre el.
Pauza publicitara. Aflu tot de la sotie de Pasteis de Belem pentru prima data. Cica aici ar fi cele mai bune pasteis-uri din Portugalia. Ce-or fi alea? Dau un google si aflu ca ar fi niste prajituri miraculoase. Brand al Portugaliei, la fel ca vinul de Porto. Scot turistul din mine si imi fac o poza cu coada de la Pasteis de Belem care nu se mai termina. Decidem sa mergem mai departe, o sa gustam pasteis altundeva. Notez mental un gand. Pasteisul in Lisabona e, ca si arie de acoperire, echivalentul covrigeilor brasoveni de la noi.
Toropiti, usor enervati de soare si o mica drama care ni s-a intamplat in drumul spre Torre de Belem (nu am sa dau alte detalii aici), decidem sa ne pierdem pe niste stradute laturalnice. Si, deodata, bum! O gura de oxigen proaspat, dam peste Gradina Botanica Tropicala. Ne-am castigat o ora din viata noastra, in niciun caz nu am pierdut-o. Cei mai bine cheltuiti 4 euro (cate 2 de persoana) din prima zi in Lisabona.
iPhone-ul nu se mai opreste din facut poze, ne legam ritmul vizitei in gradina de frecventa unghiurilor faine gasite miscand dreapta/stanga, sus /jos amintitul dispozitiv.
Ne luam infuzia de frumusete si relaxare de la mijlocul zilei, dupa care decidem sa ne intoarcem spre ceea ce urma sa numim “acasa” in primele noastre 2 zile din Lisabona: Hotelul Anjo Azul (aflu chiar acum cu google translate ca se traduce „Ingerul albastru”), aflat in inima Lisabonei.
Apropo de inima… Odata ajunsi cu tramvaiul la Cais do Sodré, din calatoria din vestul orasului, decidem sa urcam spre hotel pe jos. Inima pompeaza nebuneste, panta cu dificultate mare, iar acel kilometru pana la hotel parca nu se mai termina. Ne oprim din loc in loc, admiram taxiurile locale – in marea loc majoritate, Logan-uri MCV. Al doilea moment romanesc al zilei, in nota pozitiva.
Al treilea moment romanesc al zilei ne asteapta la hotel. O doamna il inlocuieste la receptie pe Miguel, gazda noastra desavarsita inca de la sosire. La despartire, doamne ne ureaza „Buna ziua”. Aflu mai spre seara ca e una din cele 4 formulari pe care le stie in romana: „Buna ziua”, „Buna seara”, „sarac” si „drum bun”. Ma intreb de unde o sti a treia formula, dar nu insist. Multumesc frumos – obrigado. E musai sa folosesti formula. Am impresia ca unul din 4 cuvinte la orice contact al meu cu localnicii e acest „obrigado”, in anumite contexte inlocuit cu „obrigada”. Ceea ce ma face sa cred ca „multumesc” vine atat in varianta masculina, cat si feminina, in functie de genul persoanei care il rosteste. 
Ziua se incheie cu o calatorie dus intors cu elevadorul, Ascensor da Bica, unul din faimoasele funiculare ale Lisabonei. Usor anacronica, interesant, insa calatoria pana jos e facuta si mai interesanta in asteptarea plecarii. In fata noastra, un grup de frantuzoaice cu umor fin (inca mai stiu un pic de franceza) glumesc pe seama potrivelii intre una din suratele firave si vatmanul ce ocupa un metru patrat. Intre cele doua calatorii, o cina romantica la Mercado da Ribeira – o fosta piata, inteleg, trasformata intr-o zona chic in care se mananca si se bea intr-un ritm de vacanta. Mirosuri de la zeci de restaurante se intrepatrund misterios. Nu ai nicio sansa, chiar daca tocmai te-ai sculat de la masa, e musai sa vrei sa mai incerci ceva.
La final ma reped catre primul magazin de pasteis iesit in cale. Finalmente, aflu cum sunt prajiturile respective. Decid ca imi plac. O sa mai incerc. E prima mea saptamana din ultimele 2 luni cand imi dau unda verde la zahar si derivati. Nu insist, sunt discutii pentru persoane cu usoare probleme de greutate, dublate de sentimente aprige de vinovatie.
Ziua se incheie uitandu-ne la poze. Parca pentru a ne convinge ca suntem in Lisabona, si ca intr-adevar am vazut lucrurile pe care tocmai le-am vazut.
Daca in prima zi, am urmat sfaturilor bunului Miguel, in ziua 2 am decis sa fim mai incisivi. Odata stabilite „must do-urile”, si dupa un dejun portughez cu mult pasteis si multe obrigado-uri la „A Padaria Portuguesa” (Pestera Portugheza) din Praça Luís de Camões (cititi cu voce tare inca o data, nu-i asa ca e tare melodic?), decidem pentru un prim „miradouro” – Miradouro de São Pedro de Alcântara.
Scurta pauza pentru o mica introspectie de calator. Lucrul cel mai important cu care am ramas dupa Portugalia e intelegerea subtilitatii efectului „miradouro” (“punct de observatie”, desi la noi ia forma si “popasului”). Portughezii au facut din locurile care cuprind privelisti / perspective largi adevarate momente de celebrare a frumusetii. Mai mult, le-au facut atractii turistice. Logica este… opreste-te la acest „miradouro”, priveste in departare, bucura-te de cea ce cuprinde privirea, odihneste-te, ramai locului cateva clipe, regaseste-te, incarca-te. Dupa care poti continua, mergi mai departe. In drumul tau ti-am pregatit alte „miradouro”.
Revenind la Lisabona, alegem sa continuam drumul cu tramvaiul 28, despre aflu ca e faimos. Un soi de sus – jos, dreapta – stanga pe colinele Lisabonei, la fiecare cotire brusca a tramvaiului am senzatia ca o sa ne oprim jos, in Tajo. Destinatia finala e Castelo de S. Jorge. iPhone-ul, continuu conectat la bateria mobila, raspunde bine. Cadru dupa cadru, film dupa film, iau calea rudelor si prietenilor. Vrem sa ii conectam si pe ei la ce ni se intampla.
Vedem castelul, ajungem in Alfama, cartierul cel mai vechi al Lisabonei, o adevarata calatorie in timp. Singurul cartier nepus la pamant in urma marelui cutremur din Lisabona din 1755, Alfama este un labirint pentru calatorul modern. Ne oboseste si ne energizeaza, ne enerveaza si ne calmeaza. Pe ziduri vedem frustrarile localnicilor fata de turismul de masa. Calatorului ii sta bine cu drumul, asa ca nu insist.
Continuam sustinut, trecem prin Jardim da Estrela, ne odihnim privirea cateva minute in Basilica da Estrela, revenim la “Ingerul albastru”. Cina, in seara asta, e spectaculoasa, iar locatia aleasa e speciala – Jamie’s Italian, faimosul lant de restaurente al lui Jamie Oliver. Cu cateva luni in urma, am bifat locatia lui Jamie din Manchester, acum, pe cea din Lisabona. Ma nedumireste faptul ca nu au decat parte din ce am gasit in Anglia. Nu fac nazuri, imi iau ceva gatit minunat, iar sotia, ceva si mai minunat. Instinctul feminin la treaba.
Ziua se incheie in cautarea unei sticle de Porto. Pe care nu o gasim. Poate o vom gasi in Azore. Ziua urmatoare avem zbor spre Ponta Delgada.
