Despre putere. Foarte pe scurt

O întrebare destul de ineptă care circulă de ceva vreme  în spațiul public, cum savant se spune, dând de lucru și de mâncare (nu chiar delicatese, dar oricum…) așa zișilor analiști, se referă la anunțata intenție a președintelui Țării de a mai candida pentru un mandat în fruntea Patriei și a păstoriților actuali.  Nu numai că se speculează, așa ca să ne aflăm în treabă, dar, mai neplăcut, se propagă emisiuni audio și video în care interogația „de ce a anunțat acum președintele că va candida din nou???”, e adresată tuturor, adică și celor care mai îngaimă câte o prostie și celor care fie nu știu pe ce lume trăiesc, fie nu îi interesează. Și atunci apar pe undele herziene vocile marilor guru ai nației care ne avertizează sumbru „vom plăti și noi și urmașii noștri”; cu atât mai neconvingător, mincinos de-a dreptul, cu cât vocalistul nu a plătit niciodată nimic, ducând-o bine și înainte și acum, adică primind.

În și de fapt, ar fi mult mai simplu ca întrebarea să-i fie adresată direct președintelui viitor candidat: „Domnule președinte, de ce v-ați anunțat intenția la data de… și nu la o altă dată?”. Pe de altă parte, indiferent de răspunsul președintelui, prezidențiabil în acest caz, ar începe un alt șir inept de interogații de tipul „de ce președintele nu a ocolit un răspuns???”, iar dacă ar fi făcut-o, apare necruțătoarea și impertinenta întrebare „de ce președintele sfidează presa, opinia publică???”.

În esență, problema mi se pare foarte simplă: președintele, prin anunțul făcut public și preventiv, s-a dovedit un politician adevărat, adică un amant al puterii, că iubăreț sună urât, ca multe cuvinte de origine slavă cum avertiza Călinescu (literatul, nu politicianul împușcat…). Un politician adevărat, de peste două mii de ani, chiar cinci mii – după cum ne învață și Vechiul Testament –  își dorește puterea, căsăpind în numele Domnului chiar popoare întregi.  Altminteri, dacă mimează altceva,  se poate lua de braț cu shakespeariana Ofelia spre a se duce la mănăstire; deși și aici poate apărea tentația stăreției care presupune săpături până la sacrilegiu care tot de la sacer vine cu o minusculă completare.

Cum actualul președinte nu inspiră fariseică religiozitate, e firesc să-și expună planul de viitor în materie de putere, dar nu a motoarelor căci până acum  s-a dovedit un pedalator exemplar pentru cetățeni.

Dacă e să fim corecți – deși nu văd la ce ne-ar folosi – trebuie să acceptăm că suntem înconjurați de două tipuri de doritori într-ale puterii conducătoare: cei care recunosc pe față că își doresc această putere și se înhamă la tot ceea ce presupune scenariul electoral, cu șansa de a se dovedi cai de rasă (nu pur sânge pentru că asta sugerează degenerescența monarhică și aristocratică) sau neșansa de a rămâne gloabe cu diverse utilizări postelectorale.

Există apoi categoria unor intelectuali care tare și-ar dori puterea conducătoare, dar pe care nu-i prea alege nimeni în afara unor gășcari animați de speranța sinceră că vor primi ca semn  al recunoașterii câte un caftan mai mult sau mai puțin ros de molii; în general o duc bine și stau pe margine mârâind subtil opinii și sfaturi pe care nu le cere nimeni.

Dar, ca să fim în spațiul interogativ normal însă, în continuare, de ce un politician adevărat își dorește puterea conducătoare? Iarăși etimologia ne lămurește: pentru că potere, posse a dat a putea care este verbul conștiinței de putere, adică a fi capabil, a avea superioritate, valoare, după cum putința din potentia înseamnă putere, forță, dar mai ales eficacitate, putere politică, supremație. Desigur, cu asta nu am rezolvat problema, mai ales că există persoane care având chiar genetic dorința de putere conducătoare, nu ne conving. Spre pildă, Seneca îndeamnă foarte frumos „cu cât ai mai multă putere, cu atât trebuie să abuzezi mai puțin de ea”; din păcate pentru el, sfârșitul de care a avut parte a fost consecința abuzului de putere la care a ajuns în preajma împăratului. Sau împăratul Marcus Aurelius, admirabil în blândețea sa scriitoricească, dar politician  necruțat de adversari printre care și fiul său. Curtius, un bun cunoscător, ca să nu scriu analist, al ideii de conducător, consideră că portretul complex presupune și o anumită ponderare în actul diriguitor, adică adevăratul politician să fie precum un bun păstor „să-și tundă oile , nu să le jupoaie”.  Să-l mai cităm și pe Livius, înțeleptul colaborator imperial care atrage atenția asupra faptului că „cu cât ești mai puternic, cu atât trebuie să te folosești mai cu măsură de puterea ta”; a se înțelege că politicianul foarte puternic, tocmai pentru că e conștient de potența sa, nu are de ce să abuzeze  de ea; ar fi deja dovadă de prostie și l-ar schimba în altceva.

Și-apoi, cum spune istoricul roman, cetățenii iubesc conducătorii autoritari (până la un punct), puternici, simțindu-se reprezentați de ei.

Iată de ce un conducător, un politician deci, spre a fi ceea ce pretinde că este, trebuie să-și dorească potentias maximas și nu împărțirea cu alții, căci, ne învață inconfundabilul drept roman, proprietatea comună e izvorul celor mai mari nenorociri și neînțelegeri (cine permite, cine demite, cine comite, cine remite, cine promite, cine submite și alți posibili compuși ai lui mittere de incontestabilă actualitate la noi). Ca exemple clasice avem personalitățile împăraților romani, iar ca pildă autohtonă livrescă pe boierul Stroie Orheianu – admirabil construit de Sadoveanu care la rândul său nu a spus NU puterii politice – explicându-le amărâților reprezentați de moș Mihu și cam senilul popă al satului că dorința lui este să primească toate pământurile :

„Eu vă rog , gospodarilor, zise cu umilință Orheianu, aveți bunătate și mă răsplătiți pentru toate ostenelile mele… Dați-mi mie de bunăvoie moșia voastră…

– Cum boierule? … dumneata ne ceri moșia pe care ai stăpânit-o și noi am câștigat-o prin dreaptă judecată acum patru ani?

– Nu, moșule, răspunse zâmbind Orheianu. Cer toată moșia voastră: dați ce-a mai rămas, ca să-mi întregesc ce-i al meu!

– Și noi ce să facem?

– Ce vă va lumina Dumnezeu!”

Într-adevăr cam cinică formă de manifestare a potenței totale dar și  lipsită de inteligență dacă avem în vedere sfârșitul boierului. Puterea politicianului trebuie să fie condusă de subtilitate, nu de lăcomie. Desigur, asta nu îl scutește de întrebările  fără noimă.

În rest, natura, sora românului poluator, își urmează cursul implacabil înțeles în continuare pe dos de fratele ei, astfel că ploile transformă câte o localitate în iad sau apocalipsă deși nu se vede nici o flacără, vreun drac nici atât, iar apele  – se constată cu aceeași prostie de data aceasta de către un… arhitect – refulează și asta pentru că – ne spune un cetățean a toate știutor –  canalizarea a fost… supradimensionată. E evident că și cei responsabili de răspândirea știrilor, înțeleg tot atât, de vreme ce ni le prezintă.

Și-atunci, tot în notă interogativă, de ce prostia iese în spațiul public în loc să rămână privată? Poate pentru a se dovedi că totuși parteneriatul public – privat funcționează chiar dacă nu în situațiile dorite sau necesare.

Dar iată, deja vine și următoarea interogație profundă „ce credeți că va spune președintele…. ?”. Întrebați-l pe el.

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *