Câteva gânduri din Armenia, despre Armenia locurilor sacre

Armenia pare să fie un tărâm al contrastelor și al suprapunerilor, cel puțin două lumi dezvăluindu-se la tot pasul : o lume veche, cu rădăcinile în povestirile biblice referitoare la Arca lui Noe salvată pe Muntele Sfânt Ararat, și materializată în uimitoarele mănăstiri și biserici ce împânzesc Armenia, cele mai vechi ridicate chiar înainte de edictul de la Milano din 313, și o lume relativ recentă, oscilând între neastâmpărul de a se război cu lumea veche și pornirea de a se oglindi în aceasta.

Nu aș putea să ascund faptul că sunt mai degrabă admiratoarea civilizației vechi armenești, „a epocii de aur”, cum adesea a fost considerată. Nutresc, în același timp, convingerea că oricât de străină ți-ar fi aplecarea spre istorie sau dragostea pentru Dumnezeu, nu are cum să te lase indiferent simplitatea bisericilor și mănăstirilor vechi armenești, materialitatea frustă a pereților din piatră vulcanică provenind din munții ce le înconjoară, liniile arhitecturale austere contopindu-se cu natura într-un peisaj cu totul unic.

Mateoniu1Uimitoare sunt catedralele de la Etchmiadzine, Sfânta Gaianē, Sfânta Hripsime, Odzun, Karmravor, Zvartnots, Katoghike din orașul Talin, biserica Sfântul Ioan din satul Mastara, Sfânta Maria din satul Yeghvard, mănăstirile Sevan, Hayravank, Tatev, Marmashen, Akhtala, Sanahin, Haghpat, Haghartsin, Noravank, Khor Virap și multe altele.

La Etchmiadzine se gășește centru de iradiere al bisericii armene, catedrala fiind ridicată de însuși Grigore Iluminatorul, fondatorul creștinismului armean, la începutul secolului al IV-lea (301-303).

De la Erevan la Etchmiadzin, am parcurs o bună parte din platoul armenesc, într-un peisaj deșertic, cu sate mici, ivite din loc în loc, cu case gri, nefățuite, acoperite cu plăci de asbest, produs al industriei sovietice.  Acest peisaj parcă ireal, ușor selenar, este străjuit de munții care se întrevăd în zare, dintre care cel mai copleșitor este, fără îndoială, Muntele Ararat. Platoul Araratului este situat la altitudinea medie de 2000 de metri, între alte două platouri mai joase, cel al Anatoliei, la vest, de aproximativ 1000 de metri, și cel irakian la est, care nu depășește 1400 de metri (A., J-P Mahé, 2012:19).

În acest cadru, contopindu-se cu cerul, Muntele Ararat pare desprins dintr-un tablou menit să conserve pentru eternitate legătura omului cu Dumnezeu, să îndemne la asceză și căutare.

Ajuns în țara Araratului, la începutul secolului al IV-lea, din Capadocia, un alt loc binecuvântat de Dumnezeu, cu misiune evanghelică, sfântul Grigore reușește în cele din urmă să-l convingă pe regele Tiridade să se boteze în dreapta credință (A. et J-P Mahé, 2012: 79).  Dar nu fără sacrificiu și îndelungă pătimire, regele armean fiind unul dintre cei mai sângeroși tirani ai timpului său. Înainte de a trece la creștinism, Tiridade poruncește uciderea misionarelor venite de la Roma, printre acestea sfintele Hripsime și Gaianē.

În cinstea celor două sfinte martirizate, Grigore Iluminatorul va ridica, mai târziu, două dintre cele mai frumoase mănăstiri armene, purtându-le numele.

De suferință nu scapă nici Grigore, care refuzând să se închine idolilor, este închis ani de zile pe locul unde astăzi se înalță mănăstirea Khor Virap. Va fi eliberat în cele din urmă la intervenția fiicei regelui, care începe să creadă în minunile sfântului, în urma unei viziuni. Odată eliberat, sfântul Grigore îl vindecă în chip miraculos pe rege, reușind astfel să-l convingă de dreapta credință.

Credința propovăduită de Grigore este una a luminii, de unde și numele Iluminatorul cu care sfântul a rămas în tradiția Armeniei (A. et J-P Mahé, 2012: 80). Templele păgâne sunt distruse, pe locul lor fiind ridicate bisericile creștine, nu de puține ori chiar cu materialele recuperate de la vechile temple. De asemenea, pentru a evita orice vendeta, Grigore convertește preoții păgâni și îi pregătește pentru a deveni prelați creștini.

Acest moment de maximă înflorire pentru civilizația armeană creștină este urmat atât de perioade de devoltare cât și de decădere, armenii fiind nevoiți să reziste la multiple presiuni din partea marilor puteri dominatoare, care, de-a lungul timpului, și-au revendicat întâietatea, începând cu Imperiul roman și cel persan și terminând cu Imperiul otoman și cel rusesc. Destrămarea marilor imperii va conduce, de asemenea, la o luptă pe viață și pe moarte pentru constituirea statelor naționale, având consecințe dintre cele mai tragice pentru poporul armean, victimă, mai întâi, a cumplitului genocid și, mai pe urmă, a sovietizării și stalinizării.

Traumele suferite de armeni în secolul XX par să le fi întrecut cu mult pe cele precedente. În 1956, episcopul armean de Cilicia, Derenik Paladian, profesor de teologie, invitat la seminarul de la Etchmiadzin, avea să constate realitatea tristă a bisericii armene din timpul stalinizării (C. Mauradian, 1990 : 378). Mănăstirile erau abandonate sau în ruină, unele biserici servind la depozitarea recoltelor agricole sau fiind transformate în cluburi de distracție. Preoții sufereau persecutați iar tinerii pierduseră orice contact cu religia. Dintre cele peste 1500 parohii câte existau în Armenia înainte de 1917, active mai erau cel mult 90. La Erevan, doar trei biserici erau deschise cultului, în timp ce în toată Armenia nu funcționau decât șapte biserici și cinci mănăstiri.

Izbitoare această statistică, arătând măsura dezastrului cu care biserica armenească s-a confruntat în plin proces de modernizare sovietică, și, totodată, proba sacrificiului și a permanentului exercițiu pentru supraviețuire al armenilor, a căutării și afirmării unei identități amenințate. În secolul XXI, Armenia mai este populată doar cu a zecea parte din populația antică, armenii mărind diaspora implantată în cele patru colțuri ale lumii (A. et J-P Mahé, 2012: 11). Astăzi, în Armenia mai sunt doar 3 milioane de armeni, în timp ce în diaspora se găsesc în jur de 12 milioane.

Un lucru deloc de neglijat este faptul că o mare parte a patrimoniului cultural din Armenia este azi protejat și conservat cu sprijinul direct al diasporei, care, în același timp, e prinsă în mrejele speculei imobiliare și a economiei globale (T. Ter Minassian, 2009: 15-48). Să fie și acest fapt semnul că se poate respira uneori și prin doi plămâni despărțiți, unul înăuntru, altul în afară? Sau e doar speranța noastră în mai bine, din Armenia, pentru Armenia, cu gândul totodată la România, care pare să meargă pe același drum?

 

Referințe:

Mahé, Anne et Jean-Pierre. 2012, Histoire de l’Armenie des origines à nos jours, Paris, Perrin;

Mauradian, Claire. 1990, De Staline à Gorbachev – histoire d’une republique sovietique, l’Armenie, Paris, Ramsay;

Ter Minassian, Taline. 2009, „Architecture et patrimoine à Erevan. De l’identité nationale à l’ « héritage » soviétique ?”, Histoire urbaine. Relire la ville socialiste, nr. 25 : 15-48 ;

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *