Russell Kirk, un reper anti-ideologic

Atunci când simplificatorii realității au reușit să treacă drept profeți, omul modern a avut parte de mai multă suferință decât și-ar fi putut închipui vreodată. Cum a fost posibil ca niște promotori ai reducționismului antropologic să fie considerați profeți? Cum au fost posibile ghilotina și gulagul? Întrebări la care unii au răspuns convingător, printre care și nord-americanul Russell Kirk (1918-1994), dar care parcă, de la generație la generație, sunt obliterate de încrederea oarbă că muza istoriei, Clio, nu va mai reedita tragediile ce au zguduit veacul al XX-lea.

Ultimele două secole au fost caracterizate de apariția a unor scheme dogmatice ce s-au caracterizat prin apelul constant și percutant la emoții și pasiuni, la resentiment și răzbunare, la certitudinea salvării hic et nunc. Este vorba despre forme de mesianism politic, recunoscute astăzi prin termenul „ideologie”.

Ideologia este un prefabricat ce are la bază o mâhnire profundă și care operează cu imagini simplificate ale realității; ideologia nu se dă înlături de la resentiment și nici de la manifestările vindicative, și mizează pe atavismul inerent naturii umane, folosind „argumente” senzoriale ce ating coarda multilateral ofuscată, pentru a lăsa impresia că vorbește pentru oropsiții sorții; în zilele ei de glorie, ideologia a acaparat încrederea tuturor celor care, într-un fel sau altul, se simțeau nedreptățiți.

Oricât de rațional ar putea fi omul, vanitatea îl transformă într-o ființă ce este gata să pună propriile nereușite pe seama necinstei din societate, iar, cel mai adesea, este pusă pe seama unui subiect colectiv: sistemul, clasa politică, capitaliștii, americanii, evreii, masonii, popii, etc… „Gândirea adevărată, după cum ne spune Russell Kirk, este un proces dureros, iar ideologul recurege la anestezia utopismului social, evitând tragedia și grandoarea unei existențe umane autentice prin credința în lumea perfectă, de vis, a viitorului”[1].

Sentimentul de nedreptate permite ideologilor să vină cu un paliativ credibil și să indice țapii ispășitori. Judecata lor pornește de la niște idei prefabricate, valabile aprioric, chiar dacă experiența umană nu le-a validat vreodată. Ideologul „denaturează sau retușează realitatea ca să o pună în conformitate cu imaginea lui închipuită despre natura umană și societate”[2]. Dacă îndrăznești să le demonstrezi că bat câmpii, contra-argumentele lor sunt acuze abstracte, invective de maidan, sofisme dichisite și clișee la modă. Repet, toate formulate în așa fel încât să atingă coarda multilateral ofuscată a ființei umane.

În cel mai bun caz, postulatele ideologice sunt rezultatul unor discuții de cafenea, însă, cel mai adesea, o transpunere himerică a unor pasiuni resentimentare, rețetele ideologilor neținând cont de experiența generațiilor, fiind reducționiste și generalizatoare.

În ultimă instanță, ideologii promit raiul pe pământ, cu condiția de a-i lăsa să taie și să dreagă. Pentru cei de acord cu ei sau pentru cei care nu-și pun multe întrebări, promit bunăstarea, pentru ceilalți aplică ghilotina și deschid porțile gulagului. „Ideologia înseamnă de fapt fanatism politic – și, mai exact, credința că lumea noastră poate fi transformată în paradisul pe pământ prin legislație și planificare pozitive”[3].

Și, cu toate acestea, epoca modernă a consemnat ridicarea plăsmuirilor ideologice la rang de infailibilitate. De ce? Pentru că „ideologia furnizează o religie prefăcută și o filosofie prefăcută, reconfortante, în felul lor, pentru cei care și-au pierdut credința religioasă autentică – ori n-au avut-o niciodată – și pentru cei care nu sunt suficient de inteligenți ca să asimileze filosofia reală”[4].

Chiar să nu fi existat vreo tradiție intelectuală ce a prețuit rațiunea și nu utopia? Bineînțeles că a existat și încă există; aceasta este reprezentată de toți acei gânditori care ne-au povățuit să nu neglijăm vreunul din cele 180 de unghiuri ale perspectivei umane, care nu au disprețuit complementaritatea credinței și a științei de dragul unei mode trecătoare, care au înțeles că libertatea se manifestă deopotrivă în persoană și în comunitate, și care au remarcat că, de cele mai multe ori, experiența cântărește mai mult decât experimentul. Russell Kirk a făcut parte dintre gânditorii ce și-au asumat prin cuvinte și fapte cele descrise în fraza anterioară[5].

Unii ar tinde să opineze că pericolul ideologic a dispărut odată ce a fost anunțat „sfârșitul istoriei”[6]. Asemenea profeție nu doar că s-a dovedit inexactă, ci de-a dreptul malversantă, căci, după cum avertiza Russell Kirk, „problema noastră actuală nu este presiunea ideologiei, ci mai degrabă mulțumirea de sine – presupunerea generală, plină de suficiență, că, în esență, ordinea socială civilă va fi întotdeauna pentru copiii noștri ceea ce a fost pentru părinții noștri”[7]. Or, când informația neverificată zburdă liberă prin agora virtuală, când înșiruirea de meme-uri a înlocuit înșiruirea logică, când civilizație literei este înlăturată de civilizația imaginii, cine s-ar încumeta să afirme că ideologia a fost dezamorsată pentru totdeauna? Ideologia nu a dispărut, ci doar și-a modificat vocabularul, chipul și metodele aparente.

[1]Russell Kirk, Drogul ideologiei, în Russell Kirk, Imaginația morală, Baroque Books & Arts, București, 2014, p. 298.

[2]Ibidem.

[3]Ibidem, p. 294.

[4]Idem, Erorile ideologiei, în Russell Kirk, Imaginația morală…, p. 323.

[5]Idem, The Sword of Imagination: Memoirs of a Half-Century of Literary Conflict, ISI Books, 2002.

[6]Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Paideia, București, 1994.

[7]Russell Kirk, Drogurile ideologiei…, pp. 310-311.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *