Despre râsul cioburilor și al oalelor sparte

Departe de intenția de a fi un mic tratat clasic de tipul De risu… paginile secvente se vor o sintetică și selectivă privire asupra unui fenomen care te face să urmărești tot mai greu ecranul plat, prin bombardamentul de informații scrise, uneori pe trei benzi simultan. Despre minunile exprimării unora din media vizual – trăncănită am mai scris, deci nu le voi relua decât parțial cu exemplificări de ultimă oră; mă voi apleca, cu riscul unui lumbago  mintal, asupra informației scrise de care am amintit mai sus; și asta pentru că atunci când ești foarte critic, până la necruțător cu alții când au scăpări de (semi)analfabeți, trebuie să te verifici pe tine însuți înainte de a declanșa râsul sardonic meritat însă de aceia.

Desigur, mulți dintre noi, sau măcar o parte, ne-am dori conducători stilați, oratori în tradiția celor clasici (periti bene dicendi), adică pricepuți în a rosti bine; alții își doresc „de-ai noștri”, băieți buni, veșnic surâzători, iar dacă sunt și cât de cât mitocani în public, populari pe la mese, e clar că sunt din … popor; până la un punct. Și o parte din intelectualitate și-i dorește în măsura în care are impresia că îi poate manipula, desigur pentru funcții și profituri imediate.

De vreme ce nici francezii nu mai au oratori precum un Giscard d’Estaing, un Pompidou et caeteri, înlocuiți cu papagali politici, să nu așteptăm nici de la ai noștri mai mult decât poate oferi „beția de cuvinte”, ca să-l citez din nou pe Maiorescu; evident nealcoolizată, pe cât posibil.

În ce privește fetele sau doamnele, parcă te-ai aștepta la ceva mai mult, sau mai rafinat, dar cum politica nu are Dumnezeu (și e firesc să fie așa, nefiind reuniune mănăstirească, sau cuibușor monahal, sau catedrală) și ele trebuie privite dincolo de sex, vârstă,  religie și naționalitate, adică democratic, constituțional. Prin urmare și erorile de oratorie degenerată, ușor agramată  se cuantifică general. Depinde însă de către cine.

Să vedem deci cum se exprimă –  de data aceasta și în scris – spiritele critice din media; spre a nu fi suspectat (inutil) de simpatii sau antipatii de televizuină, menționez  că exemplele sunt aleatorii, fără  a specifica în vreun fel sursa, postul adică, ca să nu zic canalul și agramatismul de canal  (privat, de stat, local, național). Cred că e mai corect așa de vreme ce prostia poate fi generală și se dovedește ca atare.

Dacă întâmplarea  nu ar fi neplăcută, aproape – horațian zicând – nu ți-ai putea stăpâni râsul la aflarea știrii că „la intersecția străzilor… două autoturisme s-au ciocănit violent”. Dacă era  cules „cioc(ă)nit”, puteam suspecta intenția „șmecheră”  a redactorului; așa rămâne o neatenție prostească dar nu unică.

Despre meteo am mai scris; am aflat însă de curând că putem afla la orice oră „cum vor evalua temperaturile în țară”; desigur că între evaluare și evoluție nu există nici o legătură, nici măcar sau mai ales etimologică, dar ce contează; veți spune că e irelevant și că observația mea e malițioasă; nu atunci când tu rostitor media te crezi perfect, vânând erorile altora și câștigându-ți existența și din asta.

Și cu geografia e o problemă în știrile scrise (și nu numai); noi încă nu știm ce vom face (oricum greu de crezut că vom mai avea în zonă rolul din vremea lui Ceaușescu…), aflăm însă că iarăși ne-au luat-o alții înainte, astfel că „statul… își mută ambasada de la Israel la Ierusalim”; cam greu de imaginat, după cum și mai greu de realizat având în vedere că nu sunt două localități, ci una împărțită în două spre  neînfrânta disperare a locuitorilor ei.

Stâlcirea unor întâmplări revoltătoare dovedește însă mai mult decât prostie: nesimțire. Iar când  lipsesc diacriticele, ai senzația cronicarului cum că „să sparie gândul”, un fel de horror mentis ; pentru lector desigur: „invatatorul a batut eleva cu bata pana a facut pe ea”; dincolo de imbecilitatea redactorului, e clar ce s-a întâmplat…, deși cam greu de priceput.

Dacă în unele texte e prea puțin în altele e prea mult, repetitiv, probându-se o neglijență de politician(ă); spre pildă „sala dede sport”; sau derapaje de tipul „nu se fac ore de educatia financiara”. Dar totuși, să nu fim malițioși…

Când e vorba de știri culturale, în mod aproape firesc se intră pe arătură cu toate utilajele; de fapt nu ar trebui să fim prea pretențioși; aflăm că la Opera din… va avea loc spectacolul cu „opera Bastion și Bastien de Mozart”; știrea e îmbucurătoare pentru melomani dar și interogativă de vreme ce  titlul nu are nimic cu bastionul din vreun oraș medieval, pentru că e „Bastien și Bastienne” (o capodoperă mozartiană de început). Și pentru că tot suntem la cultură, aflăm o mare bucurie pentru gașca turiștilor „noștri”: patruzeci de scriitori români vor reprezenta Țara la târgul de carte de la Madrid; nu mai e demult impresionant cine va merge, ci criteriul care stă la baza participării noastre: „… a trimis peste o tonă de cărți la Madrid”; probabil spre a se justifica zecile de autori târgoveți. Poate mai puțin relevant, dar probând afecțiuni ciudate în gândire și utilizarea virgulei este anunțul conform căruia „violonistul… va susține un concert irepetabil în 15 iunie”; evident că la valoarea lui, nu va susține două în aceeași zi precum circul  duminica,  deci „…. Irepetabil, în 15 iunie”.

În ciuda patologiei religioase care caracterizează toate segmentele societății noastre, nici  cu cele sfinte nu stă mai bine media; aflăm pe un canal că li se urează toate cele bune celor „cu numele de Cobtactin și Elena”; decât asemenea urări, mai bine deloc; de remarcat însă că spre seară, cineva s-a trezit din beția teleastă a onomasticii, rescriind „Constantin și Elena”.

Revenind însă la întâmplări cu adevărat serioase prin consecințele lor, nu pot să nu amintesc evenimentul tragic de lângă Arad, când patru tineri  au ajuns cu mașina în lacul Ghioroc și nu „Goroc” (emoția redactorului, probabil); iată ce aflăm: „Doi băieți au ieșit teferi. Alte două fete s-au înecat”; fără comentarii. Nici copilul decedat din cauze încă totuși neclarificate, nu a avut parte (nu că i-ar fi folosit la ceva) de o prezentare mai decentă: „un copil a murit după shaorma”; adică s-ar înțelege din această românească eliptică faptul era mort după shaorma, ceea ce iarăși are înțelesuri neclare. Și, pentru ca lucrurile să fie cât mai senzațional de neclare, aflăm că „copilul a murit în spital intoxicat cu o substanță necunoscută”, ceea ce, prin absența din nou a virgulei, incriminează spitalul; nimic nou.

Trecând însă la întâmplări mult mai plăcute care au fericit mapamondul, aflăm cu bucurie că „mirii au salutat mulțimea din caleașcă”, ceea ce iarăși e cam dificil de imaginat și realizat, fiind vorba de vreo o sută de mii de brexitani, iar caleașca având patru locuri (șase dacă se înghesuie lumea); exprimarea îmi amintește de cei care spuneau nu demult că „au mai avut șoareci printre pacienți” (la un spital uman, desigur). După același fericit eveniment matrimonial cu răsunet planetar dar fără vreun efect concret, aflăm că tânăra soție, părăsind serialele și  interpretând de acum rolul de ducesă, și-a adus de peste ocean câinele luat odinioară de la un refugiu; gestul e categoric lăudabil (scandalagii de la noi, de la Cuțu-cuțu ar putea lua exemplu) și impresionant; aflăm însă cu stupoare, pe cale orală de data aceasta,  că „Megan mai avea un câine necuvântător”; e totuși scandalos că patrupedele regale nu vorbesc. Deși, dacă ne gândim că și unii stăpâni încoronați au luat lecții de rostire pentru un singur discurs, nimic nu e de mirare.

Ajungem în fine și la ceea ce îi leagă pe politicieni de lucrătorii media în planul exprimării agramate și semi analfabete: apetitul bolnăvicios pentru expresii și termeni inexistenți în româna actuală; face furori și printre unii și printre alții sintagma „dictatură securistico-militară”; sau, poate că asistăm la fenomenul de îmbogățire a vocabularului românesc prin mijloace proprii; că termenul de securitate a generat o adevărată paranoia postrevoluționară la noi, e evident; cu foloase de netăgăduit pentru unii (funcții, înlăturarea unor adversari politici, culturali sau mai mărunți…); iată că a venit și rândul limbii strămoșești să se îmbogățească cu și prin fantezia … securistică a unora.

Toate cele prezentate mai sus nu trebuie să trezească temeri nimănui; nimeni nu va avea de suferit indiferent de gradul de stupizenie pe care îl afișează oral sau în scris, nu vor avea loc repercusiuni securistico-militare căci, în marea sa înțelepciune, aflat la senectute, Cato constata, nu neapărat cu plăcere,  că Fortuna favet fatuis , adică Norocul îi favorizează pe proști.

           

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *