Sunet în re minor, titlul noului volum de versuri al doamnei Ana Pop Sârbu, mi-a sugerat abordarea poeticii autoarei din perspectiva unor ipoteze dezvoltate de Douglas R. Hofstadter în monumentala sa carte, Gödel, Escher, Bach. Brilianta Ghirlandă Eternă (trad. Corina Tiron, Humanitas, 2015; text al cărui titlu, abreviat atât de autor, cât și de numeroșii săi comentatori, este GEB, unde o secvență tonală în re, dintr-o faimoasă creație a lui J.S.Bach, corespunde unui canon special, sugerat și de subtilul cărții autorului american, întrucât dispunerea într-o Ierarhie Întortocheată a uneia și aceleiași construcții muzicale contrapunctice (pe două, trei sau șase voci), ilustrează procesul miraculos al unei bucle recursive (numită de D.R. Hofstadter Buclă Stranie, întrucât e paradoxală) ce revine la propriul său stadiu de pornire, dar într-o tonalitate schimbată (niște sunete în RE în locul inițialului DO) și într-o suită care părea de-acum să poată fi continuată la nesfârșit.
Mi se păruse interesant să urmăresc modul în care un titlu, împrumutat de la denumirea unui poem din mijlocul volumului, pare să ilustreze și el tot un fel de Buclă Stranie, mirabilă ca toate celelalte, întrucât după citirea cărții constatăm că titlul ei înseamnă pentru noi acum cu totul altceva decât în momentul inițierii lecturii. Voi aborda acest aspect într-o primă analiză bazată, în special, pe semantica lingvistică, comună oricărui vorbitor al limbii române. Dar, întrucât această buclă stranie cicumscrie nu numai unul din textele publicate de autoare, ci toată opera ei poetică, de la cartea de debut până la cea de acum – a opta – voi cerceta problema și într-o analiză secundă, în care expresiilor textuale le corespund nu valori semantice generale, ci unele personalizate de o anumită „legendă biografică” a Anei Pop Sîrbu. Dar tot de la autorul american amintit supra, voi prelua ideea că, indiferent de nivelul analizei, stranietatea oricărei construcții intelectuale în buclă recursivă e legată de ceea ce am putea numi o paradigmă în re, alcătuită din fenomene ai căror termeni conțin prefixul re– începând chiar cu termenul de recursivitate (căreia în cartea lui D.R.H. i se dedică un întreg capitol), până la alții, ca: reamintire, rearanjare, recombinare, refacere, reluare, renominalizare, repetabilitate, repetiție, reprezentare ș.a.
Retrăire pare a fi canonul specific și în lirica Anei Pop Sârbu, iar particula RE își pierde parcă inocența și în titlul noii cărți a autoarei, întrucât poate sugera și altceva decât o expresie a unui anumit canon de construcție muzicală, descoperit și ilustrat de J.S.Bach ca „buclă stranie”.
Recititim poezia care și-a împrumutat titlul volumului :
Sunet în re minor
Femeii i-a căzut călimara
Pe dantelă.
Continuă să-și țină
La încheieturi
Jumătatea de vârstă.
Poartă pe deget un sigiliu
Și flecărește.
Istoria trece pe lângă ea
Ca pe lângă o foaie dictando.
Ceasornicul mai bate,
Tălăngile se mai aud,
Recolta mai așteaptă,
Dar ea își strânge tare
Dantela pe piept.
La ce oare se referă titlul ? La nivelul evidențelor, sunetele sunt evocate în text doar de ceasornic și tălăngi, dar poate găsim ceva ca o altă ierarhie decât aceea a unor game muzicale care să articuleze niște semnificații implicite doar cu și prin subtile emoții. Transpunerea unui text versificat în alte cuvinte, echivalente sau apropiate ca sens de cele originale, o numisem cândva producere de reversuri (și acest cuvânt e făcut cu prefixul re, pe care l-am scos în evidență, pentru a sugera că și el poate fi compatibil cu șirul de termeni prin care apare o „buclă stranie” desfășurată pe o „ierarhie buclucașă”). În reversuri cuvintele și expresiile autoarei sunt reluate, reformulate, rescrise prin niște echivalențe „literale” diferite pentru a descoperi ceva ca o variantă a „semanticii” probabile a originalelor, ca traducere/transpunere a vorbelor din poem, pe care ele le-au tradus sau prozaizat, ceea ce în original e sunet, aș zice „muzical”. Este și aici o „ierarhie”, una „întortocheată”, întrucât modalitatea de dispunere a temelor rămâne nesesizată „literal”-cognoscibil, fiind doar sugerată spiritual-„muzical”. În poemul Sunet în re minor distingem o construcție temporală în trepte, având la capetele desfășurării ierarhice două ocurențe ale cuvântului „dantelă”, care par a avea același denotat, dar, poate, nu e chiar așa. (Aspectele vor fi importante pentru analiza secundă)
Ceea ce marchează subtil construcția textului este cuvântul dantelă, prezent la începutul și, respectiv, sfârșitul poeziei și absent în partea sa mediană. Ceva idealmente alb (cuvânt cu o foarte bogată semantică, preponderent „pozitivă”), construct uman și nu natural, aparent lipsit de valoare de întrebuințare, ceva cunoscut doar ca ormanent, înfrumusețare, eleganță, distincție etc.
Unei anumite dantele din tinerețea unei femei îi corespunde o alta, poate doar aparent aceeași, în ultima parte a textului, în perioada maturității femeii.
Dar vârstei de mijloc (cuvântul vârstă sugerează și determină construcția tripartită a textului) nu-i mai aparține nicio dantelă, alte cuvinte o definesc : sigiliu, istorie, flecăreală, dictando, toate fiind sinonimele unei absențe a „dantelei” (deci, și a „pătării” acesteia) și a unei prezențe malefice, nenumită nici ea în text: „cerneala”. Primul cuvânt al acestei „serii negative” evocă situațiile legate de sigilii, deci care „sigilează”, care „leagă” în modalități de nedezlegat (și nu numai ca un inel pe deget) ceva sau pe cineva de altceva sau de cu totul alții, tot așa cum fusese cândva legat iobagul de moșie și moșier, mai apoi absolvenții – unor școli de diferite profiluri – de postul repartizat și de șefii numiți „de sus”, deci ordonat, comandat, dar sigiliile leagă (ca sugestia din text) și… căsniciile. Etimologic, cuvântul cerneală mai poate evoca componenta de „negru” (precum în limba rusă – oficializată de o anumită istorie a noastră -, prezența sensului de „ciornâi”/negru în cuvântul „cernila”/cerneală). Flecăreala este o repetare a celor dinainte știute și neimportante. Un fel de „forme fără fond”. Ca și foaia de dictando ce desemnează un suport, aparent alb, pentru întrebuințări preponderent didactice, având „linii” gata trasate, deci obligatorii pentru orice scris de mâna, fără valoare, întrucât ceea ce se scrie pe sau se face cu astfel de foi este inerent temporar.
Secvența a treia e introdusă de cuvintele ceas și tălăngi. Prima vorbă mai poate evoca preocupări didactice (pentru profesorii și elevii de la „ore”), iar „sosirea ceasului” („atunci când vine ceasul”) sugerează dorința de schimbare, așa cum talăngile trimit la nostalgii sătești sau agrare ori la persistența memoriei . Recolta mai așteaptă – poate evoca speranța în curățrea și triumful vreunei „dantele”, ori a regăsirea ei (într-o „buclă”). Tot așa și semantica titlului. In ce a fost (remanențe), este sau va fi curând sunt deocamdată doar sunete, într-o tonalitate medie (între do și mi/fa).
Analiza secundă
Așa cum există o limbă obștească, accesibilă fiecăruia și o istorie generală a tuturor, există și idiolecte, ca destine personale care nu sunt totdeauna și neapărat și generale. O analiză secundă valorifică ceva ce poate fi numit : legendă personală. În prima parte a expresiei va fi important nu sensul de ficțiune, ci acela de istorie trăită. E vorba nu de o varietate de texte, ci mai degrabă de descrieri, parțiale sau locale, dar într-un fel exacte (deși puțin cunoscute) ale unor destine….
Poemul de mai sus descrie succint și abstract pe cineva care a năzuit să fie și să producă frumusețe, distincție, eleganță, a debutat în tinerețe, s-a dăruit meseriei și familiei, scriind în mare taină texte pe care nu le-ar publica nimeni (legenda personală evocă saci întregi de texte manuscrise, pe care autoarea lor a încercat uneori să le și distrugă), întrucât n-au fost niciodată și par să nu fie nici azi „pe linie”, nici măcar pe una scriitoricească, dar multe din aceste texte au fost păstrate până azi „la piept”, pe „foi de dictando”…
Acum păstrăm la piept noi înșine pagini frumoase din cărți elegante…
Ca niște dantele de ”bucle stranii”…
