Luminile din umbra lui Max Blecher. Sinopsis al frustrărilor şi estetica vidului

Schițând note pe marginea unei scânduri fixate pe genunchi, Max Blecher, „monumentul izolat care nu s-a bucurat de circulație, nu a cunoscut nici imitatori sau emuli”(1) conturează o poetică a amărăciunii, contemplând dimensiunea meta-fizică a unui univers carceral. Adevărul literar din umbrele operei lui Blecher se de-construiește prin intermediul unei conștiințe asemenea scriitorului stigmat de ceea ce observă și nu înțelege, „reflectând lumea în toată complexitatea ei, în multitudinea ipostazelor sale”(2). Scriitura ca dedublare a eului devine mărturia unei metafizici ridicate la rangul unei poetici a negației; inutilitatea lumii, ca luciditate a unui spațiu dincolo de „locurile blestemate” și ca o interdicție a Mai Multului, cicatrizează sensurile, cât și finalitatea existenței. Capacitatea lui Blecher „de a se instala în nenorocire, de a o accepta ca o condiție a vieții curente”(3) remarcată de Ov. S. Crohmălniceanu, este punctul care activează cercetarea din exterior a crizelor eului; lumea, ca travaliu metafizic, este transpusă în scris prin intermediul unei viziuni ontologice, construită pe o „greață” a incertitudinilor, a cețurilor care își găsesc temeiul în nostalgia esențială a inutilității lumii.

Catalogarea lui Blecher ca fiind „marele bolnav” al literaturii române reprezintă o limită impusă asupra adevărului său literar; în acest sens, citirea prin grila biografică a operei sale poate reduce întreg constructul estetic și ideatic la o simplă formulă. Imaginea de scriitor a lui Blecher, biografia sa aparte și tipul de experiență lingvistic-estetică pe care o oferă reactivează interesul contemporaneității pentru „cataractele deschise” în „proza unde s-a adunat toată melancolia lumii”. Făcând o analiză a scriiturii „pline de fatalități crunte și de extazuri sublime”, „narațiunea se găsește sub semnul mitului lui Narcis; în timp ce trupul e grav bolnav, sufletul rămâne treaz și lucid, radiografiindu-și cu minuțiozitate propria condiție”(4). Interioritatea viscerală din care se naște limbajul, adevărul textului care construiește o lume pe locul unei sfâșietoare singurătăți activează un interes în „suferințele tânărului Blecher”; faptul că actualitatea literar-artistică devine tot mai receptivă în ceea ce privește decodarea logosului blecherian reprezintă un fenomen explicabil, așa cum „anonimatul” din epocă își găsește contururile în noua perspectivă de abordare a lumii și a scriiturii. Așa cum a remarcat Sașa Pană, în prefața din 1971 a volumului Vizuina luminată, viziunea propusă de Blecher asupra lumii diferă în mod substanțial de cea prezentă în opera românească tradițională a vremii, în sensul că abordează lumea într-un mod, am spune, suprarealist; dacă pentru contemporanii săi, scrisul este un act ce presupune o rece disciplină mentală, pentru Blecher, „idealul scrisului ar fi transpunerea în literatură a înaltei tensiuni care se degajă din pictura lui Salvador Dali, realizarea acelei demențe la rece perfect lizibile și esențiale”(5). Renunțând la convenționalismul cotidian și literar, spre deosebire de tradiționalismul vremii, Blecher caută valori în „orice tentație a halucinantului”, creând o operă bazată pe o suprarealitate, care doare „ca o rană profundă”.

În pofida entuziasmului cu care prietenul său, Geo Bogza, îmbrățișează (meta)perspectivele lui Blecher – alături de personalități de reper precum Eugen Ionescu, Sașa Pană, Pompiliu Constantinescu -, exegeți ca G. Călinescu, Eugen Lovinescu, Vladimir Streinu îl plasează în spațiul scriitorilor minori între cele două războaie mondiale; aceste limite care se impun asupra „durerilor” unui Iona modern trimit, grosso modo, la un mod eronat de a-i interpreta scriitura. Scriitura lui Blecher reprezintă o provocare a receptării actuale, fiind realitatea care se (de)construiește(6), în același timp, ca o metaforă per se a căderii. Blecher reprezintă tentația de a (de)scrie abisuri și lucidități, de a-și marca existența prin confruntarea cu vidul ontologic, cu înstrăinarea de sine; „acest Kafka român”, cum îl numește Eugen Ionescu, oglindește maladia lumii moderne, motiv pentru care scriitura sa poate fi considerată una ce aparține interbelicului, însă cu o actualitate progresivă. O analiză contemporană asupra tehnicilor și a „cuvintelor ce sunt păsări de sânge” ale autorului romașcan descoperă un întreg act al scriiturii ca manifest împotriva unei lumi deasupra căreia răsună golul; arta insinuărilor se naște din „modificările de natură ontică, ce vizează un anumit tip de angoasă (die Angst), de anxietate, traductibilă prin senzația de spaimă de a nu se regăsi niciodată”(7). Criza ontologică, agresiunea realului, tirania obiectelor, sentimentul de inutilitate a lumii și de existență redusă la o stare larvară sunt doar câteva din angoasele figurii blecheriene.

Poetica transgresivă și criza ontică- limitele unei scriituri care anticipează (non)sensul lumii contemporane

Reprezentant al literaturii interbelice a experienței și a interiorității, Max Blecher „trăiește” o literatură pe care alții o vor înțelege mai târziu. Tentația interiorității sale și bariera consecințelor în cerneala contemporanilor săi par, la o primă vedere, reale argumente în „înțelegerea” anonimatului din epocă; faptul că „estetica” vidului ontologic și a logosului blecherian nu corespondeau acelui „saeculum”, acelui spirit al vremii trimite la perceperea operei sale, în epocă, ca pe o „hartă închisă”, criptată. Proza lui Blecher este surprinsă în mod sublim de către Ion Rotaru, trasând ideea epicentrului operei, sanatoriul, și analizând, în același timp, modul în care limbajul defulează suferința:
„Totul este etalat fără niciun fel de pudoare, de parcă întreaga lume ar fi un imens sanatoriu, unde vederea puroiului nu mai menajează pe nimeni”

„Colțul de infern al suferinței umane”(8) expus în scriitura blecheriană activează un grad al unei literaturi de mare intensitate, care răvășește; omul și scriitorul Blecher se livrează total, ceea ce face din contactul cu opera sa unul provocator. Modul în care Blecher incizează (i)realitatea operei este autentic, motiv pentru care a-l încadra și a-l defini prin intermediul unui anume tip de clasicizare presupune un efort individual. „Omul care a scris dincolo de pagină”, prin crizele identitare, izvorâte din simptomele vidului, construiește la nivelul operei sale „un spectacol terifiant al abisalului”(9)care intră în contradicție cu instinctul de conservare al criticilor. Așadar, analizând cazul „anonimatului” său din perioada interbelică, distingem traiectul sinuos care oglindește conținutul ideatic al unei proze – „spațiu al iluziei mântuitoare, în care ființa ulcerată trăiește ultima speranță a integralității ei” și putem trasa concluzia faptului că ceea ce îi devaloriza în trecut pe interbelicii „neînțeleși”, în momentele de față îi propulsează ca voci contemporane.
Interesul pe care îl manifestă actualitatea literar-artistică în ceea ce privește „cazul” Max Blecher își găsește explicațiile în percutanta abordare a lumii și a „cenușii care se cerne”, într-o epocă în care aderarea la spiritul vremii surprindea, într-o oarecare măsură, finalitatea scrisului și a scriiturii. Abordând problematici ale lumii moderne, ideile lui Blecher sunt tot mai actuale tocmai datorită „acestei simţiri fabuloase şi acestei inteligenţe analitice”(10). Întâlnim la nivelul conștiinței blecheriene un Weltanschauung care aduce în prim-plan maladiile cu care se confruntă contemporaneitatea: lipsa de sens a existenței, inutilitatea materiei, singurătatea ca modus vivendi, închiderea ermetică în universul interior, vidul imaterial, degradarea inexorabilă. Blecher are meritul de a fi expus în scriitura sa imaginea unui terminal al nimănui, ca un mare nud cu care se confruntă omul ce își îndreaptă privirea spre urmele rupturilor interioare, ale nevrozelor care macină până la „putreziciunea finală”. Făcând o paralelă cu suprafețele fără miez, textele fără „adevărata” literatură ale epocii sale, se desprinde un Blecher veșnic viu și tânăr, pentru care recursul la literatură reprezintă o „posibilitate de a corecta destinul implacabil”(11), iar câteva din atributele care fac din Blecher atât un exponent de marcă al autenticismului din proza românească interbelică, anume „eliminarea falselor pudori, recursul la confesiune, substituirea relatării cu notația neelaborată a unor stări sufletești, luciditatea extremă a observației”(12), cât și un manifest al unei lecturi ce capătă noi sensuri în contemporaneitate, construiesc imaginea unui destin al artistului neînțeles..

Deși cu un istoric „defectuos” al receptării operei sale, ceea ce a împiedicat procesul canonizării, prin interpretarea eronată cauzată de nepotrivirea stilului său modernist și suprarealist în epocă, Blecher reușește să expună în contemporaneitate destrămarea atomilor din care se țese „carnea lutului”, devenind, am spune, o umbră cu o luciditate torturantă a „zecilor de dureri și drame ascunse” într-un interbelic chinuit, care își aude ecoul în actualitate. În continuare, metafizica propusă și la care supune textul său, „cutremurătoare revelație a durerii, înțelesul vieții care se scrie”(13) , ca (anti)destin, literatura lui Max Blecher angrenează conștiința lectorului într-o lectură a sinelui, devenind, dintr-un subiect pentru care a curs prea puțină cerneală a contemporanilor săi, o provocare a receptării actuale, care descrie în mod tacit travaliul metafizic al lumii și „incantația pustietății”.

1) Mircea Zaciu, Începuturile romanului românesc, în Clasici și contemporani, Editura didactică și pedagogică, București, 1994, col. „Akademos”.
2) Gheorghe Glodeanu, Max Blecher și noua estetică a romanului românesc interbelic, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005.
3) Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, ediție revăzută, Editura Minerva, București, 1972.
4) Gheorghe Glodeanu, op. cit.
5) Max Blecher, Corespondență, în vol. Vizuina luminată, ediție întocmită și cuvânt introductiv de Sașa Pană, Editura Cartea Românească, 1971.
6) În sensul dat de Derrida, de „complexitate ireductibilă și instabilă a părților unui întreg”.
7) Iulian Băicuș, Micromonografie critică: Max Blecher- un arlechin pe marginea neantului, București, Editura Universității din București, 2004.
8) Pompiliu Constantinescu, Inimi cicatrizate, în Vremea, an X, nr. 471, 17 ianuarie 1937.
9) Radu G. Ţeposu, În căutarea identității pierdute, în M. Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată, Editura Vinea, Bucureşti /Editura Aius, Craiova, 1999.
10) Mihail Sebastian, Rampa, 22 februarie 1936.
11) Gheorghe Glodeanu, op. cit.
12) Gheorghe Glodeanu, op. cit.
13) Simona Sora, Regăsirea intimității, Editura Cartea Românească, 2008.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *