Berlina revisited

Adrian Bodnaru e un scriitor greu de încadrat. De la debutul din 1994, a trecut prin non-conformism sarcastic, a reliefat impactul experimentului destructurant, a tatonat extravaganţa ludică, a sondat gravitatea şi a dibuit, ataşant, echivocul. Orice carte nouă a lui Adrian Bodnaru are parte de o primire oarecum încordată – un soi de amestec între curiozitate şi scepticism. Poetul din O legătură de chei (2010), Dictando (2012), Cifra latină (2013) sau O vară întreagă sau mai multe la rând (2017) şi-a obişnuit cititorii să se aştepte la cutremurările insolitului – fără să renunţe la piruetele gracile, dar sesizabile, ale poeticităţii.

De la stradal la personal

Prin titlu, Cidul Berlinei (Craiova, Editura Aius, 2017) pare să confirme aşteptările. Are doza de bizarerie potrivită astfel încât să incite, nu să taie răsuflarea. Să fie o sugestie eroică (şi ironică), să fie o trimitere livrescă spre o distrugătoare (sau revigorantă) potenţialitate? Cert este că titlul grăbeşte deschiderea cărţii – a cărei densitate o transformă într-un competitor serios cu celelalte reuşite semnate de Adrian Bodnaru. Însoţite de lucrările lui Gabriel Kelemen, sincretic armonizate cu fibra cuvântului, poemele desprinse dintr-un tablou suprarealist documentează psihologia unui timp al paradoxurilor, care se închide (mărginit într-o imagine realistă, fantezistă, capricioasă) şi se descătuşează (prin ambiguităţi dezinvolte): „Într-o zi de sărbătoare/ scrisese atâtea cărţi,/ încât o fetiţă de zece ani/ îi putea schimba fără scaun/ becul în dormitor.// L-am măsurat din priviri,/ seara, în bar:/ n-a scos o vorbă.// Mi-a cerut doar/ câte o ţigară aprinsă,/ din oră în oră/ şi a rămas cu mâinele la spate,/ prin spătarul Dijon,/ până i-a venit maşina.// Atunci,/ i-am înapoiat/ şireturile şi cureaua,/ şi a ieşit pe uşă cu o pungă mare în braţe,/ deşi cravată nu purta/ pe vremea aceea.”

Relaţia (dez)echilibrată dintre conştiinţa de sine în scriitură şi în spaţiul exterior se lasă conturată prin transferurile dintre structuri denotative şi sugestie. Ori dintre formă epică, expunere şi cadru abil ocultat – fiindcă mişcarea necontenită între grade diferite de obscuritate şi fărâmele de lumină nu poate fi redată altfel decât în forma cvasi-narativă a versurilor. E nevoie de ruperi de ritm, de flux şi reflux, de cursivitate şi cotituri neaşteptate – menită să iscodească proporţia conflictuală a imaginilor: „Într-o noapte/ ne-a învăţat cum să-i ţinem doliu.// A cerut un taxi la peretele barului/ şi ne-a spus să-i vindem roţile/ şi să-l suim/ pe cele patru scaune ale noastre.// Apoi a plătit şoferul, ca pe un artist din Anzi/ gonit de la mese,/ i-a împrumutat ochelarii/ cu dioptrii mai puţine la steaua stângă,/ ce-i strălucea de câte ori beam,/ […] şi a lăsat uşa berlinei deschisă, pentru lumina din interior.// Ne-a zis că anunţurile mortuare/ ar trebui făcute cu creionul,/ ca orice cuvinte încrucişate,/ şi că ziua/ ar trebui să ne găsească murdari/ ca nişte gume de şters.” Nu o depăşire sau anulare a subiectivităţii propune Cidul Berlinei. Orientarea antiumanistă, în care existenţa se lasă reificată şi instrumentalizată, îi este străină. Omul nu s-a separat de el însuşi, ci îşi pune laolaltă concreteţea (biologică, erotică) şi capacitatea de a redefini echivocul „luminii din interior”.   Poetul devine un soi de razboinic. De această dată, Reconquista e îndreptată asupra sinelui: încearcă să se lupte cu proprii demoni – integrându-i în metabolismul personal şi desfiinţându-i, măcar pentru o vreme, prin reprezentarea în dinamica poetică.

În versurile lui Adrian Bodnaru, traseele stradale (străbătute în provizoratul unui taxi obsedant) sunt puternic legate de cele mai intime traume  – păstrate în adâncurile indistincte ale memoriei sau, dimpotrivă, ivite ca tulburi fantasme proiective. Tocmai această mişcare aflată în preajma compulsiunii face ca poemul să surprindă tensiunea întretăierii dintre pulsul lăuntric şi ritmul realităţii din afară. Oferă, generos, iluzia unei explorări accesibile, când de fapt intră  într-un joc sofisticat – suficient de precaut totuşi încât să evite tuşele afectării. Inserează detalii prozaice despre noncorfomismul boemei (cu nopţi în care „vedea partea goală a barei de dans”) sau trimiteri la derutanta rânduială a familiei. Dar, dincolo de referinţele cotidiene ori de cele câteva inserţii culturale, lasă în urmă vibraţia unei sentimentalităţi strunite şi proiectate într-o materie atent supravegheată. Filtrele sunt menţinute prin detaşarea temporală, dar funcţionează şi cinematic, prin ascundere („I-a întins oglinda din stânga,/ învelită în ziar”) sau separare („În timp ce scoteam/ bucăţi din poarta berlinei,/ să le vindem pe gânduri ca nemţii”…).

Plimbări, hibridări

Evocări confesive sau relatări indirecte („mi-a mărturisit că provenea/ dintr-un cărucior de copii./ în care era scos la plimbare/ numai pe ploaie.// Aşa se minţea/ că are cauciucurile negre.”), poemele din Cidul Berlinei re-creează o istorie personală pitorescă şi semnificativă. Opun Istoriei dezgolite de sens un ţesut particular plin de miez, câtă vreme istoria întortocheată a eului ar putea restitui lumii o parte din consistenţa ei pierdută. În baruri, pe stradă, în pragul uşilor întredeschise sau la ferestre, ipostazele plurale se relevă mai pregnant. Totul e familiar şi straniu în această zonă de tranzit care concentrează dualitatea şi starea de provizorat.

Există (în asocierile şi confruntările din Cidul Berlinei) o insaţiabilă obsesie a con-topirii şi eliberării. Identităţi divergente, cu sau fără măşti, dau naştere unor viziuni subtile în care vitalitatea şi secătuirea ajung să se confunde. Să se hibrideze: „…ni se întâmpla/ să auzim/ bătăile pe care le suporta,/ noapte de noapte,/ muzica barului,/ fără să ridicăm/ un deget de whisky/ măcar.” Sau: „Îşi petrecuse noaptea/ cu băuturi atât de calde,/ încât o creangă/ a înflorit în zori/ şi i-a intrat pe fereastră.// I s-a lipit de ecranul televizorului,/ a dat sonorul la maxim,/ de parcă ar fi vrut/ să tragă fără s-o audă nimeni,/ şi a început să-şi dea,/ pe rând,/ petalele jos.”

Adrian Bodnaru nu se apropie frontal de temele mari ale poeziei. Preferă încercuirea derizoriului sau combinarea lui cu creşterea şi descreşterea semnificativului. Îmbină anxietăţile cu latenţa unei victorii. Cu libertatea de a alege (din nou), răsucind pe neaşteptate cheia unui sens imediat valorificabil. Desigur, această împletire ţine de procesele interioare de asimilare (şi dezasimilare), ca exerciţiu de apărare, anduranţă şi revigorare – într-o lume adunată în jurul unui Cid care mijloceşte determinarea psihologică a subiectului.

Cu elemente parţial (auto)biografice şi cu versiuni posibile ale existenţei, poemele configurează noi raporturi între imaginaţie şi senzorii afectivi. Nu sunt nici sumbre, nici amare, nici amuzante. Se construiesc şi se fărâmiţează în funcţie de mecanismul care converteşte imaginea suprarealistă în generator de suspensie tragică şi de radiaţie simili-comică. „Din noaptea în care berlina/ îşi legase un CD de oglindă/ şi se aruncase de pe pod,/ aripile i-au devenit atât de picante,/ încât orice frunză/ care gusta din ele/ devenea tatuaj/ în braţele râului.// Totuşi, după cum delclarase un martor,/ el o ştia gata oricând/ să sară în ajutorul unui taxi:/ era în stare să-şi dea bateria/ şi să pornească împinsă/ pe viaţă.” Pe scurt, versurile se extind rizomatic, din fragmente existenţiale care trimit unele la altele în funcţie de felul în care lumina şi „berlina” traversează spaţiul memoriei şi al reflectării. Iar Cidul… e sensibil (şi) la percepţia polifonică a existenţei, de vreme ce destule poeme pun problema unei alterităţi consubstanţiale, criptate (şi decriptate) printr-un punch line care, de cele mai multe ori, probează reinventarea, nu reiterarea.

 

(Text publicat în „Orizont”, XIX, 2018, nr. 3, p. 10.)

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *