În general: credem că știm ce este în varii forme de la lecțiile de istorie începând mai temeinic cu clasele V-VIII ; sau simțim ce e, mai ales pe cale viscerală, aflându-ne într-un continuu proces de contestare (aproape) reciprocă.
Etimologie : nu poate fi decât latin, fie și pentru că forma cea mai serioasă de stat au creat-o romanii ; o dovadă ar fi și interminabila nostalgie după Imperiu, împlinită la unii, rămasă un simplu vis de mărire la alții invers proporțional cu statura. Până și DEX, recunoaște etimonul status (evident cochetând iarăși cu it. sau fr. în mod inutil desigur). Substantivul latin probează o incontestabilă opulență semantică și totuși limitată în sens bun la ideea de stat, fel de a sta, poziție, stare, situație, apoi și statul ca formă socială, condiție socială, bună stare, poziție stabilă, sau sintagme precum status civitatis (binele statului), status aetatis (vârsta majoratului), dar și multe altele.
Dacă urmărim însă fie și sintetic verbul care stă la bază, adică stare, cu supinul statum, vom înțelege mai bine că ne aflăm în fața unui cuvânt copleșitor prin posibilitățile pe care le-a și le oferă limbii române ; aproape că înțelegem de ce uneori nu ne mai urnim din loc, nici individual, nici social, nici istoric… împlinindu-ni-se idealul de a nu ne fi mișcat nimeni de peste două mii de ani.
Statul sclavagist : cea mai infamă formă de exploatare a omului de către om ; contradictorie totuși, căci privind înapoi fără mânie de sclav, constatăm că urmele celei mai reprezentative forme – Imperiul Roman – trezesc și azi admirație din partea oamenilor culți, întregi la minte și doritori de putere adevărată; cei care au nostalgia șubelor împuțite și a neaoșismului analfabet uită că ne-am născut din imperiala exploatare și civilizare a ținuturilor pe care toți le-au dorit ; de notat și faptul că vorbim și azi limba nedrepților cuceritori. De fapt era statul celor cu cetățenie și a lipsei de drepturi pentru cei fără ; așa cum se întâmplă și azi ; atunci însă legiferat limpede.
Statul feudal : o dovadă a faptului că se poate mai rău decât în scalvagism ; gata cu dreptul roman, gata cu cetățenia, jos baia publică dar și cea privată, înlocuite cu hârdăul și spălatul (eventual) săptămânal și rugăciuni de cât mai multe ori pe zi; și mai rău e că principiul electoral e înlocuit cu cel ereditar, tributar nu o dată degenerescenței genetice ; și mult mai rău e că fenomenul continuă și azi; iar culmea ridicolului e că într-o republică (tot mai dubioasă, ce-i drept) cum e România se încearcă impunerea unei legi a casei regale !!! evident, în absența (sperăm definitivă) unui rege.
Statul capitalist : bazat și el pe exploatarea omului de către unii oameni, indiferent de cetățenie, trebuia la un moment dat să fie înhumat (dar s-a întâmplat invers) de statul care i-a urmat,
Statul comunist : în intenție era un fel de mare societate funerară, numită generic Groparul capitalismului, dar prost și absurd administrat de către cei care o duceau bine și atunci, s-a supus – și prin ajutor extern când n-a mai fost nevoie de el – fenomenului de faliment istoric. Legătura cu statul capitalist este una incontestabilă : numeroși specialiști în capitalismul de azi de la noi sunt urmașii constructorilor comunismului de ieri pe care ni-l explicitează ca în familie, ca să ne ferim de el, deși mulți știm cum era.
Statul totalitar : este visul oricărei găști conducătoare ; greu de realizat însă în anumite perioade istorice, posibil în altele, mai ales dacă li se explică cetățenilor că îi paște un pericol iminent, adică patria e păscută de un iminent atac pe care nu-l poate respinge decât providențialul aflat tocmai la putere și clica circumstanțială; sau dacă încă nu e, îl aducem noi la locul potrivit. Și iarăși Tacitus : tiranii sunt aduși la putere de popor, cel mai adesea în urale și aplauze.
Statul în stat : un exemplu incontestabil este BOR.
Statul de drept : statul care își cuantifică locuitorii strict după un principiu juridic, adică după posedarea cetățeniei (deci nu religie, naționalitate, culoare dermei , a părului sau altele). Singurul exemplu în istoria de până acum rămâne desigur Imperiul Roman. Incercări notabile la transatlantici, ceea ce ar explica de ce e cetățenia americană atât de scumpă și dorită.
Statul paralel: este statul politicienilor și al bișnițarilor, definit încă de Titu Maiorescu prin „ridicolul plebei de sus” ; acesta e paralel (și îi e paralelă) cu „plângerea poporului de jos” adică statul celor mulți dar anonimi ; ambele au ajuns pare-se la culme deja pe vremea lui Maiorescu, dar întâlnirea lor va fi undeva în infinit conform definiției dreptelor paralele.
Statu ia totul : conform bancului din trecut „știi bancul cu statuia ? statu ia totul” ; înțelesul nu e tocmai depășit…
Statul nu pierde niciodată : principiu juridic roman asociat din vechime cu fiscus non erubescit (Fiscul nu roșește), formulă aparținând lui Cicero care mai spune și că Epistula non erubescit (Epistola nu roșește), cu trimitere la minciunile unor scriitori sau, probabil și la ale sale, dacă avem în vedere sutele de epistole și cu conținut politic pe care le-a scris și expediat.
Statul de democrație populară : aberație depășită istoric în momentul în care încerca să se nască dintr-o graviditate nefirească.
Statul perpendicular : conform expresiei „ mi-e perpendicular” (cineva sau ceva), asemănător cu cel paralel față de cei mulți, dar vertical ; întâlnirea are loc tot în infinit.
Statul oblic : total nesănătos pentru coloană, putând duce la accidente grave, la pierderea caracterului în cazul vertebrelor cauciucate sau gumate.
Statul în picioare : evident generează în primul rând neplăcutele varice după cum corect avertizează și o reclamă la un gel antivaricos ; depinde însă în fața cui se stă în picioare și qua de causa ? Iarăși Roma ne oferă exemplul de supremă demnitate, adică statul în picioare în fața morții, chiar sau mai ales dacă ești împărat, după cum afirmă în final Vespasianus : Decet imperatorem stantem mori (Un împărat trebuie să moară în picioare). Desigur, intră la cazuri rare…
Statul într-un picior : cam nesănătos (stadiul de ciupercă sau barză), utilizat însă și ca probă medicală.
Statul după colț : strategie infantilă sinonimă cu statul la pândă după colț. Poate fi îmbinat cu așteptatul după colț urmat de eliminarea celui așteptat, cu discreție sau violent ; spre pildă în Așteptându-l pe Godot se vorbește mult și inutil, piesa fiind cam uitată, mai ales că „micul Dumnezeu” nu mai apare, deci totul e inutil (ca și piesa de la un moment dat) ; adică e vorba de
Statul degeaba : specific multora, unii fiind convinși că „eu și când stau fac ceva” ; desigur, nu se știe ce…
Statul în mâini : figură de acrobație cu posibil final neplăcut.
Statul în cap : probă recomandată mai ales celor dornici să se verifice cât sunt de tari de cap. Finalul neplăcut nu e exclus nici în acest caz.
Statul tuturor posibilităților : SUA, secondate cu șanse reale (pe invers) de România.
Statul la coadă : reminiscență a societății românești din perioada penuriei alimentare și implicit de hârtie igienică (dar și detergenți), devenită pentru foarte mulți cetățeni plăcere, după cum se poate observa și azi la unele instituții prost organizate și nu numai.
Statul în coadă : încercare inutilă, conform avertismentului „poți să stai și în coadă că tot aia e !”
Statul de-o parte : uneori e sănătos ; rezultatele pot fi incredibile : Octavianus știa ce-l așteaptă pe Caesar, dar, stând de-o parte, a ajuns primul împărat, după ce i-a eliminat pe cei implicați total sau în parte.
Statul în rând : cel mai adesea e inevitabil, la comandă. Uneori însă probează un caracter ordonat și limitat de băiat bun sau fată cuminte.
Statul la soare : cu măsură, dă un bronz frumos, chiar de invidiat în unele cazuri.
Statul în soare : dovadă de inconștiență, generând firesc în-sorirea creierului la propriu, adică insolație.
Statul la umbră : poate genera un somn plăcut, ecologic, tulburat doar de roirea insectelor în zona feței, provocând scărpinări narine.
Statul în umbră : poate fi dubios ; depinde de scop și în umbra cui… putându-se ajunge la reproșuri de genul „nu mă călca pe umbră” sau „ nu poți să stai decât în umbra altuia ?”
Statul în ploaie : neplăcut și inutil căci de la o etate oricum nu mai crești ca plantele ; șanse de pneumonie sau accese reumatice.
Statul în stație : de regulă e exasperant, indiferent de tipul mijlocului de transport (tramvai, autobus, tren) ; o îmbinare perfectă însă între statul călătorului și denumirea locului, prin rădăcina comună. Generează sentimentul de statuie (lat. statua, ceea ce nu se mișcă din loc, de la stare).
Statul împreună : depinde cu cine și cum ; conform dreptului roman, posedarea în comun aduce cele mai mari neplăceri.
Statul separat : adesea indică absența sentimentelor și un pronunțat spirit de chiverniseală.
Statul în cale : nerecomandabil mai ales ca pieton, dar nici ca adversar ; din tălmăcirea ieronimiană a Vulgatei știm că statul in via e nefiresc ; sau te dai la o parte sau mergi ; tot astfel, nu umbli în sfat ci stai.
Statul în cumpănă : cam nesănătos, specific celor indeciși, sinonim statului în două luntri ca intenție, ceea ce e cam imposibil ; exemplul cultural-politic tipic rămâne Cicero ; finalul spune tot.
Statul fundamentalist : statul care poate practica și execuții publice de tipul decapitării, amputarea mâinii care a furat, fără a-i supăra pe cei cu drepturile omului dacă are ceva de oferit, măcar strategic.
Statul de vorbă : cu sau fără folos, depinde cu cine, uneori sinonim perfect cu statul la palavre sau trăncăneala.
Statul la priveghi : obicei ancestral, în principiu inutil și folosindu-i mortului cam cât lumânarea ; este însă un bun prilej ca, printre boscorodeli discrete să fie evocate nesăbuirile celui decedat și cotele de moștenire pentru cei rămași în viață.
Statul înfipt : statul român (chiar și când era inexistent) a stat veacuri la rând înfipt în coastele marilor imperii, deci periodic înghițit.
Statul marionetă : la plural statele europene ; interpretarea depinde de cei doi mari păpușari.
Statul de plată : tot mai neclar în măsura în care e înlocuit cu varianta electronică a fluturașilor emailați pentru care nu se mai semnează.
Statul după gratii : sinonim juridic perfect cu încarcerarea. Nu necesită comentarii deosebite. De remarcat totuși aceeași sinonimie verbal perfectă cu statul la răcoare; în acest sens, pentru virtuțile corecționale dar și caracteriologice incomparabile ale fenomenului invocat, nu putem sări peste excelentul studiu al unei tinere exegete în materie de vrăjitorie medievală, veninuri și alte modalități de exterminare individuală (vezi Dana Chetrinescu, La răcoare, în Orizont, prin 2016, dar și cele ce vor urma).
Statul în fața gratiilor : presupune pregătirea micilor și a cefei de porc pe gratii orizontale , spre deosebire de celelalte care sunt verticale ; remarcabil e că gratii și grătare au aceeași etimologie ( gratis dintr-o mai veche formă cratis, ajungându-se apoi la gratarium cu semnificație de altar primăvăratic și estival la români); ca atare, spun gurile spurcate dar bine informate că la unele penitenciare din Patrie, anumitor persoane aflate după gratii li se permite periodic să stea și în fața lor, adică a grătarului spre a nu uita cum e în libertate.
În asemenea condiții nu e de mirare că strămoșii au avut din negura timpurilor conștiința faptului că suntem un popor mare de… stat.
