Regele Mihai I – elegia meritată

E inevitabil și în fond este foarte bine, în contextul solemn și tragic din ultimii ani (în 2017 a murit Regele Mihai I, iar în 2016, Regina Ana), să avem o vizibilă literatură care gravitează în jurul temei ”regale”; nu m-aș grăbi să spun că toată această literatură este realmente regală, fiind nu cred că se cuvine să consideram ca atare producții mediocre făcute ”la botul calului” (le veți găsi la chioșchiuri – sunt biografii făcute pe genunchi, nu le evoc nici măcar minimal aici, pentru că nu merită) sau cărți de rețete de bucătărie care vin chiar din zona urmașilor Regelui Mihai. Sunt, desigur, și cărți onorabile, asupra cărora merită să ne oprim.  În legătură cu acestea din urmă, e foarte bine să marcăm faptul că la bibliografia acumulată în cantitate semnificativă în ultimii doi ani în jurul Casei Regale de România este, neapărat, de adăugat și de scos în față un titlu recentissim: cartea scriitorului și medicului Ion Vianu publicată la Polirom și intitulată ”Elegie pentru Mihai”. Nu e o carte voluminoasă, masivă: dimpotrivă – practic, avem un eseu cam de 90 de pagini format mic, de ținut lejer în palmă. Dar este o carte densă, care lasă în urma ei un aer solemn, puternic, autentic. Memorabil, aș zice – și nu am sentimentul că greșesc alegînd un asemenea termen fiindcă multe dintre pasajele acestui eseu sunt realmente de ținut minte.

Ion Vianu nu este un om oarecare care scrie despre Regele Mihai. Dimpotrivă: este, pesemne, unul dintre cei mai atenți și mai rafinați observatori și (la modul direct și exersîndu-și observațiile decenii bune) buni cunoscători ai Regelui Mihai. Practic, prima întîlnire directă dintre cei doi s-a consumat atunci cînd Regele Mihai era abia ieșit din adolescență – nu avea nici 20 de ani -, iar Ion Vianu, nici zece ani. Ultima, cu puțini ani înainte de moartea Regelui, aceasta din urmă survenită în 5 decembrie 2017. Între ele, zeci bune de întîlniri și, uneori, chiar momente în care, în cerc restrîns, cei doi protagoniști au cinat ori dejunat împreună.

Ion Vianu îl ”prinde” pe Regele Mihai în mai multe ipostaze – multe, cunoscute marelui public -, dar, pentru fiecare dintre acestea, el găsește un unghi de intrare și de interpretare originale. Îi spune, bunăoară, respectînd adevărul istoric, ”Regel Copil”. Apoi, din nou în aceeași linie cu adevărul istoric – 1944, momentul 23 august, îndepărtarea lui Antonescu, revolta contra tiraniei și împotriva autoritarismului de fapt -, îl desemnează drept ”Rege al Copiilor”, pentru că aceștia, copiii, mai ales ei erau cei care doreau o altfel de lume decît aceea, funestă, a războiului. Fiind Rege al Copiilor, mai spune Ion Vianu, este logic că Mihai devenise și ”Rege al Patriei”. Una însă pe care o conduce foarte puțin și, în progresie accelerată, cu atribuții reduse, în trepte, dramatic. E un Rege al Patriei pe care se vede nevoit să o părăsească, la final de 1947 în mod oficial/formal și în primele zile ale anului imediat următor cu trenul, plecînd într-un exil care va dura cîteva decenii. În exil, încearcă să fie, formula e tot a lui Ion Vianu, un ”Rege al Partidelor”, fără însă a avea succese notabile. Mult mai multe va avea ca ”Rege – Cetățean”: în ultimele două decenii ale comunismului românesc, din exil, vocea Regelui Mihai se aude tot ma distinct în favoarea celor care refuzau servitutea comunistă și care tînjeau după libertate. Cînd cade comunismul, e un Rege al Dorinței de a reveni în țară, dar și unul al ezitărilor. Vremelnic, e și un Rege Ambasador – câțiva ani, pledează cauza României în cercurile rarefiate ale politicii occidentale. În ultimii 15 ani, face și gesturi care îi șochează sau îi îndepărtează admiratorii (împăcarea cu Ion Iliescu, decorarea lui Adrian Năstase în 2003, dar și altele). Moare în exil; în exilul din care, pentru un timp, revenise în România. ”Viața lui în nobilă neputință românii o pot înțelege și iubi. Acest sentiment descurajant de frumos este indestructibil”, scrie Ion Vianu.

Asumînd o formulă care a devenit, prin repetiție, ușor de recunoscut, am putea spune că ”Elegie pentru Mihai”, micul volum publicat de Ion Vianu, este o mică mare carte. Și, în orice caz, ea este o carte care va rămâne – în raport direct și intens empatic cu un subiect complex al istoriei (dar și al istoriografiei) noastre. Citiți cu atenție acest pasaj: ” „Viaţa Regelui Mihai poartă amprenta tragediei (care stătea scrisă pe chipul său, un joc de riduri şi de mimici care sugera nu numai maiestatea rănită, ci şi lacrimile, disperarea stăpînite; o privire care avea luciri sfîşietoare). Dacă Mihai este atît de bine înţeles şi iubit este pentru că românii se regăsesc în eşec. Numai El a putut aduce neamului Lui mîngîierea şi proba că acest eşec se poate trăi în demnitate şi chiar în frumuseţe, frumuseţea dureroasă a tragediei”. Și recitiți-l! Nu sună – să zic direct așa – regal?

notă: acest text a fost publicată, în premieră, în revista RAMURI.