Noua secvenţã din jurnal se petrecea-ntr-un amfiteatru înţesat de lume. Mihnea, în ipostaza oficialã de profesor, al cãrui nume-ntreg era Mihnea Fardopol, stãtea în aşteptare la pupitrul de pe podium. Pe un ecran mai sus, în dreapta lui, se proiecta imaginea unor ruine. Pe uşã se ivi în ultimul moment şi Flavia care se furişã pe scara lateralã. Doar dupã ce ea reuşi sã se strecoare printre rânduri şi sã se-aşeze pe o strapontinã, profesorul îşi ridicã privirea. Era înalt şi suplu, cu tenul alb de nordic, pus în valoare de costumul bleumarin, croit ireproşabil şi de cravata asortatã cu picãţele argintii. Pãrul rebel, blond-cenuşiu îi încadra profilul mândru, iar timbrul glasului sãu cald şi totuşi aspru fãcu întreaga salã sã vibreze:
─ Vã chem sã ne-adunãm în gând, pentru plecarea-n aventurã, spuse, fixându-şi spectatorii cu ochii lui care sclipeau metalic. Deja pe-acest ecran apare faimoasa pozã cu Acropole, de la distanţã. Anume am ales colina sacrã, fiindcã aţi tot vãzut-o în cãrţile de artã şi istorie, în filme şi pliante despre Grecia.
Flavia îl asculta surprinsã de rãceala din privirea care din când în când se-oprea pe chipul ei. Cuvintele se contopeau cu nişte fraze muzicale din partitura pentru flaut, pe care de curând le repetase. Totuşi o tulburau ca niciodatã mişcãrile solistului de la catedrã, seducãtoarea intonaţie a vocii, entuziasmul care-i înflãcãra frumosul chip. Gându-i zbura-n acelaşi timp la apropiata întâlnire cu Nadia cea necunoscutã, de care începea sã-i fie fricã. Voise sã se eschiveze dar o curiozitate dureroasã o împinsese înainte.
─ Uitaţi-vã la ce-a rãmas din temple şi din coloanele care susţin azi cerul, îi îndemnã profesorul pe cei din jur. Vremea le-a spart pereţii prin care trece largul, fãcându-le cu mult mai fascinante decât erau în strãvechime. Şi dacã cercetãm mai îndelung, descoperim treptat cã fragmentarul antic e chiar emblema propriei noastre minţi, strãpunsã de lacune, pânditã de absenţe…
“Aşa va arãta cândva sufletul meu”, se înfiorã brusc Flavia, cu ochii la splendoarea ruinelor lucrate de ravagii.
─ Cum mã plimbam printre vestigii, urmã profesorul pe-un ton confidenţial, m-am pomenit în dreptul unui şir de cariatide. M-a fulgerat senzaţia cã le ştiam din totdeauna, dar nu din povestiri ori din albume, ci dintr-o viaţã de demult, întrezãritã pentru-o clipã şi înecatã în uitare…
Şi Flavia retrãi amiaza când îl vãzuse prima oarã-n bibliotecã. Venise sã-mprumute o carte despre frescele romane iar ea, studentã la Conservator pe-atunci, se refugiase-n sala de lecturã cu meditaţiile lui Brahms. Când el şi-a aplecat spre ea privirea, verzui-albastrã ca un fund de mare, a tresãrit adânc fiindcã-l recunoscuse. Însã unde şi când exact îl întâlnise în trecut, nu şi-a adus aminte niciodatã.
***
Claudiu Van îşi pãrãsi fotoliul ca sã-şi aprindã o ţigarã. Umbrele înserãrii se aşezau pe mobile, mâncându-le treptat volumul. Pe cer, deasupra pomului de la fereastrã, se limpezi lucirea unei stele. Ce se schimbase dintr-o datã în viaţa croitorului de cãrţi? El, infailibilul, care se-nconjurase pânã atunci de-atâţia scriitori, fãcându-i sã depindã de fantezia lui fãrã astâmpãr, de rafinatu-i spirit critic, era complet debusolat. Era pentru întâia datã când se gãsea în faţa unui text pe care nu-l putea modifica. Îi era imposibil sã-şi ia o minimã distanţã, fiindcã se ataşa tot mai adânc de fiecare rând parcurs.
Chiar în acel pasaj când, în rãcoarea serii de aprilie, ea se-ndrepta c-un nod în gât, spre cafenea, Claudiu Van ar fi voit s-o ia de mânã, doar ca sã-i dea curaj, dar era prea devreme şi gestul lui ar fi speriat-o, pentru cã fata din jurnal nu-l întâlnise încã-n realitate. O contemplã cum vine-n rochia mov, cu pãrul scânteind pe umeri, cum se-apropie-ncet de masa de la mijloc, unde profesorul, în compania unei doamne, o aştepta de ceva vreme.
─ Vã rog sã mã iertaţi c-ajung aşa târziu, se scuzã ea, luând loc în stânga lui Fardopol, care se ridicase s-o prezinte celeilalte.
Nadia Serin, specializatã în cultura medievalã şi lector de curând sosit la Facultatea de istoria artei, pãrea sã fie mai în vârstã şi mai scundã decât anticipase fata. Era roşcatã, tunsã bãieţeşte, avea ochii negri migdalaţi, de orientalã. Purta o bluzã de mãtase-albastrã şi-o fustã gri în clini, iar când întoarse capul cãtre Flavia s-o salute, obrazul i se încãlzi de-un zâmbet cãruia nu puteai sã îi rezişti.
─ Am comandat un cappuccino pentru tine, dar dacã ţi se pare cã s-a rãcit, cerem un altul, rosti profesorul pe-un ton convenţional.
Însã era cu nervii-ntinşi şi faţa trasã.
─ Îmi place-aşa cum e, replicã Flavia, lipindu-şi degetele îngheţate pe ceaşca încã prea fierbinte.
─ Tocmai vorbeam despre contururi, explicã Mihnea foarte palid, iar Nadia observa cã timpul ce estompeazã coloritul, eliminând hotarul dintre lucruri, face din artã un mister.
─ Fiindcã nedefinitul incitã fantezia, adãugã alene Nadia, sorbind cafeaua pe-ndelete.
Glasul ei gutural, mustind de nuanţe, umplea de vrajã ce spunea.
─ De-aceea, continuase ea, fumând, dupã ce termin o icoanã, revin, şi cu o cârpã udã, încep sã şterg, sã diluez, sã-nmoi tãişurile liniei, ca tot ce-i nou pictat sã se-nvecheascã şi sã îţi dea iluzia cã iese din demult.
Pe cât era profesorul de încordat, pe-atât era de relaxatã Nadia. Felul subtil, direct, şi nemaipomenita ei naturaleţe o liniştirã lin pe Flavia, care-i aluneca fãrã sã ştie-n mreje. Dupã ce-şi terminã cafeaua, doamna îşi învârti în mânã ceaşca, sã-ntindã zaţul, care acoperi pereţii dinãuntru cu semne şi cãrãri întortocheate.
─ Ştii sã ghiceşti? o iscodi fata curioasã.
─ Dacã-ţi imaginezi cã modul în care ţi-ai bãut cafeaua lasã în ceaşca goalã ceva din fiinţa ta, atunci te uiţi în zaţul risipit ca-ntr-o oglindã, surâse Nadia enigmatic.
─ Nu m-am gândit aşa, vreodatã. De obicei, altcineva îmi tãlmãceşte-acolo ce va sã mi mai întâmple.
Dar Nadia n-o-nsoţi cu gândul mai departe.
─ Cum crezi c-a fost primitã de public conferinţa? interveni pe neaşteptate Mihnea.
─ Destul de bine, spuse Flavia, deşi cred c-ai gesticulat cam mult, dar poate c-aveai trac, vãzând atâta lume. Pe când te ascultam, adãugã apoi cu o fervoare stranie, m-a fulgerat ideea cãlãtoriilor prin oameni. Unii te scot din strâmtul zilnic, te duc în larg, ţi-aratã libertatea; alţii te iau de-acolo, te pun treptat în lanţuri, te lasã-n fundãturã, şi e doar vina ta dacã rãmâi captiv. Ar trebui sã nu îngãdui nimãnui sã îţi confişte orizontul. Sã îţi alegi numai tovarãşii de drum, cu care ai putea sã fii tu însuţi.
─ Ce bine-ar fi sã fie-atât de simplu! râse cu-nduioşare Nadia. Dar ce te faci când armonia care la început lega un cuplu, cu promisiunea dãinuirii, se dezagregã în stridenţe şi libertatea-n doi devine cuşca unor însingurãri forţate?
Ca un pumnal i se înfipsese Flaviei în inimã neaşteptata întrebare. Nu mai putu articula niciun cuvânt. Cu ochii-n jos, bãu pânã la fund din ceaşcã.
─ Nu comenteazã nimeni ce-am perorat la conferinţã? reluã profesorul interogarea, strângând febril zaharniţa în pumn.
─ Ce-ai spus a fost fermecãtor, ca totdeauna, murmurã Nadia, care îşi savura impactul asupra tinerei în mov.
(va urma)
