Mini-roman în foileton
I
Cititorul se descumpãni vãzând cã personajul principal dormea chiar de la prima paginã şi nu dãdea nici mai încolo vreun semn cã s-ar putea trezi în viitorul apropiat. Pe partea stângã, lângã el, din aştenut, ieşea capul rotund şi cam pleoştit al unui motan gras, negru ca tuciul.
Ca sã-şi ocupe totuşi timpul, cititorul porni sã iscodeascã încãperea. Deşi era trecut de miezul zilei, perdelele lãsate pãstrau încã penumbra, prin care desluşi treptat dezordinea din jur. Haine scoase parcã în grabã se-nghesuiau mototolite pe scaunul de la fereastrã, mai multe teancuri de hârtii şi de dosare zãceau pe duşumea, în preajma patului din mijloc, în faţã, un fotoliu brun, de piele, în apropierea mesei scunde. Pe ea, lângã cochilia unui abajur exotic ce strãjuia piciorul scurt al lãmpii, veghea o bufniţã sculptatã-n lemn. Alãturi o scrumierã cu resturi de ţigãri şi o tabletã. Pereţi acoperiţi cu rafturi, pe care se îngrãmãdeau volumele de-a valma; în fundul camerei, de-o parte şi de alta a oglinzii, dãdu de douã nişe: în cea din stânga, se zãrea chiuveta plinã cu farfurii murdare, în cea din dreapta – de pe aragaz, se ridica pe zid profilul unui ibric, în care mai era cafea. Se-ntoarse tresãrind. Motanul sãrise pe braţul scaunului de la geam şi-l fulgera cu ochii galbeni.
“Nu prea mai am ce face pe aici”, îşi spuse cititorul, gata sã-nchidã cartea.
Totuşi, harababura din odaie avea un farmec straniu, mocnea în ea un dor de libertate care-l fãcu sã mai rãmânã. Dãdu colţul perdelei într-o parte şi de-afarã îi apãru un pom pãlit de toamnã.
“Parcã ar fi noiembrie”, gândi, “la mine-acasã e sfârşit de martie”.
Chiar în acel moment de pe noptierã sunã din ce în ce mai tare un mobil. Dintre cearşafuri, stãpânul patului cãscã, urnindu-se cu greu şi-ntr-un târziu îşi duse la ureche aparatul.
– Domnul Claudiu Van? se auzi un glas timid.
– Desigur, veni tãrãgãnatã confirmarea.
– Eu sunt Narcis Telegu, artistul debutant care v-a înmânat acum o sãptãmânã manuscrisul. Vi l-am trimis şi electronic. Aţi avut timp sã îl parcurgeţi?
– Adu-mi aminte cum începe, se ridicã acesta într-o rânã.
– Un scriitor, plimbându-se prin parc, dã lângã bancã de o carte cu coperta ruptã şi, când se adânceşte în lecturã, gãseşte-n paginile vechi o eroinã, de care se îndrãgosteşte.
– Aha, clipi Claudiu Van, parcã pe urmã el încearcã s-o scoatã din sinistra melodrama, sã-i schimbe soarta şi s-o ia cu el în lume…
În vreme ce vorbea, el se-aplecase peste pat şi dibuind dosarul de pe jos, îl luã în poalã sã-l deschidã.
– Dar neputând în nici un chip sã o salveze, se-nsufleţi cealaltã voce, el cade pradã deznãdejdei şi vrea sã-şi punã capãt vieţii.
– Cine crezi dumneata cã azi ar mai citi una ca asta, cu un final atât de rãsuflat? mormãi somnorosul, pe când îi rãsfoia-ntr-o doarã manuscrisul.
– Şi ce-ar fi de fãcut? bâigui glasul descurajat.
– Dacã aş fi în locul dumitale, eu l-aş lãsa pe scriitor sã îşi imagineze el o carte, în care s-o aducã pe furiş pe eroina melodramei, redându-i libertatea mult râvnitã.
– Sunteţi genial! se extazie brusc debutantul. Aşa ceva nu mi-ar fi dat prin cap. Am sã m-apuc chiar azi de lucru şi vã rãmân profund îndatorat.
– Pentru nimic, încheie mãgulitul convorbirea.
Se-ntinse cât era de lung şi slobozi un larg cãscat, apoi se ridicã leneş din pat, trase perdele, deschise larg fereastra şi se uitã zâmbind la pasãrea cu pene fumurii care visa în pomul desfrunzit. Dupã un timp nedefinit, culese hainele împrãştiate de pe scaun şi dispãru în baia de alãturi. Motanul negru se lipi, torcând, de uşã.
“Ritmul e mult prea lent şi nu se-ntâmplã mai nimic”, se plânse cititorul, lãsat singur. Dar personajul nu îi displãcuse. “Se mişcã-n pajama cu-aceeaşi eleganţã cu care-ar merge-n frac, are o vârstã potrivitã, nu-i nici prea tânãr, nu-i încã bãtrân, şi are trãsãturi distinse, de nobil scãpãtat. Pãcat numai cã doarme-atât de mult, iatã se însereazã în curând şi el abia îşi ia micul dejun”.
Într-adevãr, din nişa stângã se auzi apa curgând pe vasele luate în grabã la spãlat, pe urmã o aromã fierbinte de cafea se rãspândi, acompaniatã de rotocoalele de fum ale ţigãrii. Mirosul pâinii cald-prãjite, torsul motanului în preajmã şi lipãitul laptelui din farfurioara pusã pe pervaz, îi înmuiarã nerãbdarea dinainte.
“În fond, îşi spuse cititorul, lectura nu trebuie sã fie doar un galop spre aventuri care sã-ţi taie respiraţia, mai e nevoie de rãgazuri ca acestea, când eroul, cu o felinã pe aproape, soarbe din ceaşcã şi fumeazã”.
Un ţârâit de sonerie le întrerupse pacea scenei. De-ndatã personajul, se repezi-n odaie. Era-mbrãcat acum într-un costum roşu închis, ca vinul vechi, şi aducea cu sine parcã un iz de ambrã. Trase dintr-un ungher o cuverturã vişinie, cu care acoperi în grabã patul, aprinse lampa de pe masã şi scuturã pe geam scrumiera. Abia apoi deschise uşa. În prag se arãtase o siluetã femininã, într-un taior olive şi pãlãrie în aceeaşi nuanţã.
– Ce bine, doamnã Lucia Lungu, cã aţi putut veni atât de prompt, o-ntâmpinã afabil gazda, poftind-o înãuntru cu un zâmbet. Cum vã spuneam, am izbutit pânã la urmã sã vã îndrept romanul, cât de cât.
Motanul veni sã o adulmece molatec dar nou-venita nu pãru sã-i dea atenţie. Nerãbdãtoare, ea-şi lãsase pãlãria în cuier, îngãduind privirii sã-i observe pãrul vopsit în arãmiu, strâns într-un coc rotund, obrazul smead şi ochii verzi, uşor încercãnaţi. Înaltã şi voinicã, înaintã cu pasul apãsat, umplând cu un parfum dulceag odaia.
– Ai avut mult de corectat? îl întrebã nerãbdãtoare, pe când se cufunda-n fotoliu.
Din nişã, el aduse pe tava micã de argint o ceaşcã aburindã, şi-o puse lângã musafirã, în colţul stâng al mesei scunde. Dupã aceea îşi aprinse o ţigarã.
– Pentru cã eu, Claudiu Van, sunt croitor de cãrţi, spuse, învãluindu-se în fum, vãd manuscrisul autorului ca pe-un veşmânt ce trebuie sã fie ajustat, sã se muleze cât mai bine pe mintea celui care îl citeşte. Dacã îmi pare cã e prea îngust, adaug explicaţii, sã-l lãrgesc; dacã e dimpotrivã, prea lãlâu, am sã-l strâmtez, tãind pasajele în plus.
– Şi ce-ai fãcut atunci cu textul meu? se aplecã sorbind din ceaşcã scriitoarea.
– Am început cu scena din final a despãrţirii şi am mutat la urmã balul cu care aţi deschis romanul interbelic. La mijloc naraţiunea rãmâne neatinsã, pentru cã e desãvârşitã, rosti el pe un ton admirativ.
– Dar ce obţii prin inversare? se înroşi la faţã interlocutoarea. Nu se va înţelege nimic din ce se-ntâmplã.
Claudiu Van surâse enigmatic şi, luând de pe noptierã un dosar, i-l dãdu scriitoarei precizând:
– Aveţi aici originalul dar şi versiunea, pe care v-am croit-o eu. Ea va surprinde cititorii care au devenit din ce în ce mai leneşi, fiindcã primesc totul de-a gata. Nu-şi mai bat capul sã gândeascã, pentru cã autorul o face-n locul lor. A venit timpul sã-i provocãm, ca sã vedem de ce pot fi în stare.
Doamna se ridicã îmbujoratã din fotoliu. În ochii stinşi i se-aprinsese o vâlvãtaie jucãuşã, iar când ieşi pe uşã, pãru cã paşii ei nici n-atingeau podeaua.
