Mini-roman în foileton
Dupã ce rãtãcise ca un nãuc pe strãzi, Claudiu Van intrã în casã, tocmai când se crãpa de ziuã. Deşi de ore-ntregi nu îmbucase mai nimic, nici nu bãuse, mintea-i fierbea ca dupã o beţie. Dupã ce îşi lãsã haina în cuier, se apucã frenetic sã facã ordine-n odaie. Întâi strânse dosarele de pe podea, le stivui în teancuri şi le gãsi un loc pe raftul cel de jos. Pe urmã-şi puse hainele-n dulap, îmbrãcã patul în cearşafuri noi. Motanul, deranjat din somn, sãri de pe fotoliu şi se ascunse sub masã, miorlãind, însã nu fu bãgat deloc în seamã. Când vraiştea dispãru şi praful de pe mobile fu şters, pânã când luciul lemnului se arãtã vederii, bãrbatul scoase din servietã caietul şi-l aduse pe noptierã. Apoi se îndreptã cu faţa la oglindã: pe chipul lui parcã trecuse o furtunã, învânturându-i pãrul brun, cãrunt spre tâmple, fruntea-i era crestatã în zig zag ca de un fulger, se înnorase la obraz, şi totuşi pielea strãlucea, ochii înguşti bãtând în aluniu se cercetau cu încordare, iar nasul din profil, fin arcuit, adulmeca primejdia bucuriei.
Ce se-ntâmplase de îşi devenise lui însuşi de nerecunoscut? Ieşise doar câteva ceasuri din lumea-nchipuirilor de pe hârtie, cu care se jucase dezinvolt. Spaţiul virtual îl ocrotise, dându-i iluzia c-ar deţine un control asupra celorlalţi, dar ei, asemeni lui, erau inadaptaţi la realitate. Se refugiau în scris, creîndu-şi oaze, unde puteau trãi comod, în predictibil. Şi totuşi ce incomparabil era neprevãzutul de afarã! Îl luase pe nepregãtite, deşi chiar el îl invocase mai-nainte, şi-acum îl preschimba pe dinãuntru.
Intrã în baie, cufundându-se în apa lãsatã dinadins foarte fierbinte, şi-nchise ochii, încercând sã se destindã. Sub pleoape pâlpâirã luciri din pãrul castaniu, zvâcniri de aripi, şi în auz sunã trist glasul care spunea: “aşa e la-nceput”. Simţi strânsura mâinii ei pe braţ, ca o arsurã. Se linişti treptat, reluând cu încetinitorul imaginile orelor din parc, pânã-l înconjurarã lãuntric într-un nimb. Ajuns în aşternutul cu iz de proaspãt, îşi dãdu seama dintr-odatã de ce-şi fãcuse locuinţa lunã şi se spãlase pe-ndelete. Se pregãtise sã citeascã jurnalul Flaviei “pe curat”.
***
Deschise în sfârşit caietul cu coperţi întunecate. Pe prima paginã dãdu de titlul Mirajul despãrţirii. Jurnal de observaţii, la care ridicã dintr-o sprânceanã, fiindcã se şi gândi la o nuanţare, însã nu sublinie încã nimic cu pixul. Motanul negru se apropie cerând cu insistenţã sã fie alintat. Claudiu Van îi ciufuli, o clipã, blana dintre urechi şi cu cealaltã mânã întoarse iute foaia.
Descoperi citind, un pat, în care stãtea un ins cu faţa-n sus. Alãturi, Flavia, sprijinitã într-un cot, îi cerceta somnul de amiazã. Se întreba, privindu-i chipul dus, care se lumina lãuntric, ce i se arãta atunci în vis, când, deodatã, adormitul se-ntoarse cãtre ea, cu braţu-ntins şi o chemã cu voce tare: “Nadia, Nadia!” apoi se cufundã-n adânc. Flavia se înfãşurã-n cearşaf, pãlitã brusc de frig.
─ Mihnea, cine e Nadia? îl iscodise mai târziu, dupã ce-l surprinsese în fotoliu, cu cartea pe genunchi, fixând aceeaşi filã mai bine de un ceas.
El tresãri şi fãrã sã-şi ridice ochii, rosti pe-un ton voit neutru:
─ E noua mea colegã de catedrã.
Flavia îşi duse flautul la buze şi, îndreptându-se spre geam, prinse sã cânte în surdinã, aşa cum o fãcea întotdeauna, când era pãrãsitã de cuvinte. Cãci muzica avea puterea s-arunce poduri peste hãuri şi iscusinţa de a-mblânzi sãlbãticiunile din suflet. Când se topi ultimul sunet, Mihnea o luã de umeri şi, ascunzându-şi fruntea-n pãrul ei, şopti:
– Aş vrea atât de mult sã o cunoşti…
Flavia îşi încleştã ambele mâini pe flaut.
─ Poţi sã vii mâine searã la conferinţa despre Grecia? Va fi şi Nadia-n amfiteatru. Dupã aceea vã invit pe-amândouã la o cafea, sã comentãm, insistã el cu o fervoare care pe ea o sfâşia.
─ Mâine am repetiţie pentru concert, se apãrã, nu ştiu cât va dura…
Mihnea o-mbrãţişã pe neaşteptate. O prinse strâns cu-aceeaşi deznãdejde cu care fata se ţinuse de flaut ca sã nu se prãbuşeascã.
…………………………………………………………………………………………………..
Claudiu Van simţi cã nu mai are aer. Sãri din aşternut şi-şi scoase capul pe fereastrã. Din cerul tot mai plumburiu cãdea mãrunt o ploaie rece, fãcând trotuarul cenuşiu sã batã-n negru. Mobilul îi sunã prelung, smulgându-l de la geam. Alt autor îşi anunţa precipitat venirea. Se pomeni spunând:
─ Îmi pare rãu, dar sunt bolnav, aşa cã amânãm întrevederea.
Dupã aceea puse pe silenţios mobilul, având mai înainte grijã sã îşi înregistreze mesajul pe robot pentru solicitanţii care urmau sã-l cheme-n continuare şi se grãbi sã îl posteze şi pe facebook pentru ceilalţi. Motanul negru îi sãri în braţe.
Pentru a doua oarã, cititorul bodogãni cã trebuia sã îi asiste la micul lor dejun din miezul zilei. “E mai absent decât atunci când doarme”, observã el nemulţumit, privindu-l pe erou cum îşi sorbea cafeaua, cu ochii pironiţi în gol. Felina, însã, se bucura de farfurioara plinã, cãci lipãia torcând totdeodatã. Ceea ce-l enerva pe cititor era bruiajul, pe care-l provoca din când în când reacţia croitorului de cãrţi. Îi displãcuse transformarea protagonistului în lector, fapt care îi priva accesul direct la manuscris. Şi întreruperi ca aceasta, în care trebuia s-aştepte prãjirea feliilor de pâine, urmatã de aerisirea încãperii, de aruncatul scrumului în coşul de gunoi de sub chiuvetã, mersul la baie… Era deja prea mult sã fie dus cu zãhãrelul astfel! Totuşi Claudiu Van îşi terminã toaleta şi aranjatul camerei mai repede decât anticipase cititorul. Acum se instala-n fotoliu şi deschidea înfrigurat caietul.
(VA URMA)
