Mini-roman în foileton
Pletele sãlciilor de aur, care se legãnau pe lac, sub boarea vântului subţire, îi domolirã straniu paşii. Pe când înainta pe-aleea rãcoroasã, stârnind foşnirea frunzelor cãzute, simţi cum îl pãtrunde o lentoare care-l fãcea sã uite ce cãuta acolo. Poate fiindcã de ani de zile nu mai intrase-ntr-o grãdinã, decât ca sã o traverseze, în drumul lui spre edituri. Se aşezã pe bancã, lângã apã. Îşi puse grijuliu alãturi servieta maronie şi respirã adânc aerul toamnei. Tocmai predase la redacţie mai multe texte “recondiţionate” şi îşi primise onorariul, fapt care îi sporea starea de bine. Şi-apoi, ca niciodatã, îşi luase un rãgaz.
“Nu mai depind de-o orã fixã!” se bucurã ca un premiant care chiulea întâia oarã de la şcoalã. Spera şi-n amânarea întâlnirii, de care-şi amintise în ultimul moment. Pe când îşi plimba ochii pe luciul dup-amiezii, zãri pe malul celãlalt o siluetã îmbrãcatã-n negru care se apleca mlãdie s-arunce de mâncare raţelor de pe lac. Fularul roşu îi sãlta pe umeri.
O luã din loc, ţinându-se descumpãnit de toarta fermã a servietei. Se aştepta sã fie el cel aşteptat şi-ntâmpinat de gazdã, precum un musafir, fie şi într-un parc. Iar în acel moment, i se pãru penibil sã-i fluture din mânã. Oricum nu l-ar fi desluşit printre atâtea aripi care se-ngrãmãdeau în jurul ei. Era cu totul absorbitã de ceea ce fãcea, încât poate nici nu-i trecea prin minte, nealegând o zi anume, cã el venise pân’ la urmã. Nemulţumit de-mprejurarea pe care o gândise altfel, se hotãrî sã înconjoare lacul, luând-o grãbit la pas, cãci mai avea ceva de mers. Se prea putea ca ea sã plece, pânã s-ajungã el acolo.
Pe când se apropia, cu rãsuflarea-ntretãiatã, vãzu cã tânãra se ghemuise lângã o lebãdã care îi ciugulea din palmã. Când îl simţi deodatã-n preajmã, pasãrea coborî iute în apã şi se îndepãrtã plutind.
─ De ce-ai speriat-o? se-ncruntã necunoscuta, fãrã sã-şi mute privirea de pe lac. Se ridicã apoi agilã, îşi luã din iarba arsã geanta şi, dupã ce îşi înnodã fularul roşu, catadicsi sã se opreascã-n faţa lui.
Claudiu Van, care îşi pregãtise o introducere protocolar-neutrã, amuţi. Strãina, într-o hainã tuciurie, mulatã pe un trup fãrã cusur, în pantalonii strâmţi, din piele neagrã, ce-i accentuau svelteţea şi muzica mişcãrii, îl mãsurã, la rândul ei, din cap pânã-n picioare, cu un surâs provocator. Pãrul şaten scânteietor da strãlucire tenului ei palid şi ochilor adânci, cu irizãri violete.
─ Ai şi-nceput sã mã citeşti? îl iscodi, pe-un ton felin.
─ Ar trebui sã mã prezint, rosti el încurcat.
─ Ştiu cine eşti, replicã ea, privindu-l printre gene. Claudiu Van, faimosul croitor de texte, celibatarul insomniac care dispreţuieşte autorii.
Cum el tãcea, ea continuã cu-acelaşi glas catifelat:
─ Vãd cã ai dedus, dupã fularul roşu, cã eu sunt cea care te-a scos din casã.
─ Eşti Flavia Cus, murmurã el ca pentru sine.
─ Hai sã mai facem câţiva paşi, cã amorţim tot stând pe loc, îl zori ea, luând-o sprinţarã pe alee.
Claudiu Van porni în urma ei, supus. Nu se simţise niciodatã atât de timorat. Se preschimbase fãrã-mpotrivire în şoarecele ei, precum anticipase. Flavia-şi încetinise paşii lângã un plop cu frunze de luminã, pe care se-apucã sã îl fotografieze cu mobilul. Se rãsuci, o vreme, în jurul trunchiului sã-l prindã din diverse unghiuri. Razele, furişate printre ramuri, îi scãpãrau dansând prin pãr. Tocmai când termina cu pomul, un pescãruş cu ciocul galben îi captã şi mai mult atenţia.
─ De ce-ai nevoie de atâtea poze pentru acelaşi obiectiv? vru el sã afle-ntr-un târziu.
Ea se întoarse brusc şi începu sã îl fixeze cu mobilul minute-n şir. În aer cobora pe nesimţite seara şi parcul cãpãta vagi nuanţe de albastru.
─ Vrei sã mã poţi cunoaşte prin imagini? o întrebã neliniştit.
─ Ce urmãresc, rãspunse ea, cu o ciudatã gravitate, e sã observ cum mã reflect în ochii tãi şi cum mã şterg apoi din ei, de parcã n-aş fi fost aici vreodatã.
─ Tu eşti de neuitat, se pomeni spunând, n-ai sã dispari.
─ Aşa îţi pare la-nceput, şopti umbritã de tristeţe.
─ Iatã remarca pe care-ar face-o doar o romancierã, sesizã gânditor Claudiu Van.
Pe neaşteptate, ea îl luã de braţ. Gestul îl strãbãtu ca un curent electric şi-un val de fierbinţealã i se sui în cap. Flavia-i simţise tresãrirea şi tremurul din umãr, dar nu îi comentã reacţia. Umblarã împreunã un timp, fãrã cuvinte.
─ Într-adevãr, admise ea, când tocmai se-ndreptau cãtre ieşirea din grãdinã, al meu e textul ce nu se va lãsa schimbat.
─ E o ficţiune? pãru Claudiu Van interesat.
─ N-am inventat nimic, doar am transcris un fapt care-mi pãrea ireversibil, spuse cu gasul rãspicat, scoţând din geantã un caiet. Poftim, ţi-l dau ca sã verifici cã nu poate fi scos nici un pasaj.
El luã caietul cu coperţi întunecate şi îl deschise la-ntâmplare. Zãri pe paginile-atinse de-noptare un scris de mânã cu creionul, virând nervos când sus, când jos, ca ritmul unei inimi, surprins pe monitor.
─ Am sã îl xeroxez, conchise el emoţionat şi, închizând caietul, îl aşezã cu grijã în servietã. Când trebuie sã ţi-l înapoiez?
Ea scuturã din umeri:
─ Niciodatã. Ţi-l dau de tot.
─ Cum aşa? se ului Claudiu Van, zadarnic încercând sã-i descifreze chipul, pe care întunericul îl estompase.
─ Vreau sã nu îi mai fiu captivã. Tu mã eliberezi de el, dacã îl iei.
─ Intenţionezi sã-l publici? o cercetã stãruitor.
─ Nu. Nicidecum. Dupã ce îl citeşti, poţi sã-l distrugi.
─ N-ai fi curioasã totuşi sã afli şi pãrerea mea, dupã lecturã?
─ Nu, zâmbi ea, luând-o la fugã-n noapte.
(va urma)
