Dialog exclusiv LaPunkt între Cristian Pătrășconiu și RADU PARASCHIVESCU.
Ce fac bărbații care se uită la sânii femeilor? Și, a propos, ce vârstă ai acum, în momentul în care răspunzi acestor întrebări?
Depinde, fireşte. De bărbaţi şi de sâni. Chirurgul plastician îi măreşte (de obicei). Afemeiatul se închipuie cu mâna pe ei, în plin elan al adjudecării. Creatorul de modă, instructorul de fitness, pictorul, profesorul de anatomie – fiecare dintre ei se uită în alt fel. Bine, ştiu unde baţi. În Cartea râsului şi a cercetării, bărbaţii care se uită zece minute pe zi la sânii femeilor (e neclar dacă la sânii frumoşi ai femeilor sau la sânii femeilor frumoase) sunt, potrivit cercetătorilor, binecuvântaţi şi băftoşi. De ce? Fiindcă, spun dumnealor, uitatul bărbătesc la sâni femeieşti prelungeşte viaţa holbatorului cu cinci ani. De aici pot pleca tot felul de calcule, speculaţii şi reguli de trei simplă. Ia să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă ne-am uita la sânii femeilor o oră pe zi ( nu că unii n-ar face-o). Sau două ore. După cum am mai spus, în cazul ăsta i-am călca pe urme lui Matusalem. Şi ca să nu-mi reproşezi că încerc să mă eschivez, răspund în fine întrebării. Dacă în ziua când am terminat de scris comentariul la acest studiu aveam, conform mărturisirii de la pagina 90, 436 de ani, 8 luni şi 17 zile, în prezent pot să te-asigur că n-am scăzut. Deloc. Am mai adunat un pic la. Doar un pic, nimic scandalos. Dar gândeşte-te ce reconfortant este să fii totuşi bărbat. Nu mai ai nevoie să faci mişcare şi să ai grijă de tine ca să trăieşti mai mult. Ajunge să-ţi pironeşti ochii în decolteul doamnelor şi problema se rezolvă. Şi sper, din condiţia mea privilegiată, că există şi un beneficiu omolog pentru femeile care se uită (zece minute pe zi sau mai mult) într-o anumită zonă a anatomiei masculine. Sau măcar că există un studiu elaborat de alţi cercetători capabili să promită longevitatea prin contemplare. Ştiinţifică sau lascivă, nu mai contează.
A propos, un pahar de vin roșu cîte ore la sală face?
Zice-se că abstinenţa poate provoca decesul prematur, spre deosebire de consumul frecvent de alcool. Aberaţia poartă tot sigiliul unor cercetători şi a fost preluată de ziarul Time, ceea ce te face să te întrebi dacă nu cumva o luăm cu toţii razna. Sigur, cercetătorii în cauză n-au avut cum să-i consulte pe câţiva oameni care ar fi putut fi de altă părere. Printre ei: Scott Fitzgerald (mort la 44 de ani), Jack Kerouac (47 de ani), Truman Capote (59 de ani), Dylan Thomas (39 de ani), O. Henry (47 de ani), Brendan Behan (41 de ani), Grace Metalious (39 de ani), Fernando Pessoa (47 de ani) sau Nichita Stănescu (50 de ani). Plus niscai poeţi romantici. Plus milioane de oameni morţi de ciroză hepatică sau alte boli facilitate de băutul zdravăn. Cercetătorul Jason Dyck (căruia i-ar fi stat mai bine argoticul Dick), şeful unui grup de cercetători canadieni de la Universitatea din Alberta, susţine că resveratrolul e cheia vârstei înaintate şi că un pahar de vin roşu echivalează cu o oră de sport. La sală sau pe teren, n-are importanţă, pahar să fie. Sunt două probleme mari aici – şi de fapt în toate bazaconiile astea. Primul este compromiterea gravă a cercetării autentice şi a descoperirii ştiinţifice veritabile, unde ipoteza e testată prin experimente, iar eşecul obligă la repliere şi la schimbarea unghiului de abordare. Al doilea – aproape la fel de grav – e o rudă imbecilă a discriminării pozitive, care poartă cu sine mesajul că nimic nu face rău, nimic nu dăunează, toate sunt permise şi sănătoase. Iar asta e grav, periculos, abuziv şi imoral. Nu poţi să-i spui diabeticului că se poate vindeca înfulecând ciocolată decât dacă eşti cinic şi inconştient. Şi nu poţi tu, o revistă chipurile serioasă, cum e percepută revista Time, să publici aşa ceva fără să faci concesii enorme.
Dar o felie de tort doboș?
Constat că loviturile sub centură au început să fie acceptate şi în interviuri, şi între prieteni. Passons. Nu am, din păcate pentru mine şi din fericire pentru glicemia mea, informaţii actualizate în privinţa tortului doboş. Cred c-au trecut peste doi ani şi jumătate de la ultima felie, pe care ţin minte c-am scobit-o cu o linguriţă în care îmi strânsesem toate poftele la cofetăria Gerstner din Viena. Un loc prietenos – dacă treci pe acolo, fă un popas. Ştiu că nici tu nu trăieşti cu dragavei şi urzici. Tortul doboş este doar una dintre voluptăţile glucidice de găsit pretutindeni, dar mai ales din Banat şi Ardeal spre Ungaria şi Austria. Şi în acelaşi timp, unul dintre măruntele noastre pretexte de tachinare amical-reciprocă. E inutil să-ţi spun că lucrul care mă atrage cel mai mult la doboş, până la pragul frisonului erotic, e glazura. Adică partea care-i îngrozeşte pe nutriţionişti şi pe toţi cei care nu au acces la mistica zahărului caramelizat. Revenind, mă tem că la doboş e pe dos faţă de paharul cu vin roşu (aşa cum îl văd cercetătorii). O felie se elimină după vreo cinci-şase ore la sală, dacă nu mai mult. Sigur, cu condiţia să şi faci ceva la sală, nu să stai pe loc. Şi fiindcă tot am ajuns aici, trebuie să-ţi spun că pasiunile mele recente în materie de dulciuri au căpătat un je ne sais quoi băştinaş. Dus e (deocamdată) extazul millefeuilles-ului, dus e jindul după ruladele de Crăciun din Strasbourg, dus e dorul de macarons. De vreun an şi jumătate încoace aş mânca întruna cozonac (fără rahat, neapărat fără rahat) şi pască. Trebuie să văd ce spun cercetătorii. Probabil că mi-l recomandă stăruitor.
Tu ești sigur că Arnold Schwartzenegger nu s-a născut la Focșani sau la Huși? Sigur-sigur?
Nu am certitudini. Mă rog, la Huşi nu s-a născut, am întrebat la primărie. Dar dacă s-a născut la Focşani, ce caută în California? Cum să fie unul ca el guvernator? De ce se sărută cu Jamie Lee Curtis, de ce naşte cu Danny De Vito, de ce înhăitează cu Jet Li şi Jason Statham? Nu-i stătea mai bine la curtea regelui-baron Oprişan decât în mizeria şi promiscuitatea de la Hollywood?
Chiar, la ce sală mergi? Merlot? Cabernet? Vreun cupaj anume?
Sunt coşmarul tuturor băutorilor, somelierilor şi altor oameni care se pricep la aşa ceva. Am gusturi cocotarde. Îmi plac vinurile albe şi dulci, îmi place vermutul, îmi plac cam toate lucrurile care repugnă oamenilor care ştiu la ce sunt bune sticla, dopul şi paharul. Partea proastă e că, din cauza diabetului, nu mă pot exprima cum aş dori. Nu sunt băutor de felu-mi. Dacă adun paharele băute la mese cu prietenii şi la ocazii, nu cred că strâng cinci litri pe an. Însă dac-ar fi să numesc nişte preferinţe, ele sunt Sauternes şi Monbazillac. Vara trecută chiar am fost la castelul Monbazillac, la vreo şapte kilometri de Bergerac (într-o regiune, Périgord Noir, care merită toate acoladele bunei trăiri), şi am vizitat subsolul, unde ţi se arăta cum se fabricau aceste vinuri şi cum arătau sticlele în urmă cu 20, 60 sau 80 de ani. La ieşire se făcea şi o degustare inclusă în preţul biletului. Am fost întrebat dacă vreau ceva mai dulce sau mai puţin dulce. Am fost înţelept şi am cerut, cu regret în glas, priviri şi suflet, „mai puţin dulce”. Mi s-a adus ceva din care, gustând două picături, am simţit pe loc cum mă strâng tâmplele şi-mi vine să recit din Ronsard în original.
Cei trei mușchetari” e cartea copilăriei tale. Ăstia se uitau și sânii femeilor, și se descurcau foarte bine și cu vinul, din cîte țin eu minte. Nu au trăit totuși nemeritat de puțin?
Împart plăcerea de-a avea Cei trei muschetari drept carte de suflet cu Lucian Boia. L-am auzit exprimând aceeaşi preferinţă. Pentru mine, cei trei – de fapt, patru – muschetari sunt la fel de actuali ca Pink Floyd. Nu au vârstă, sunt atemporali şi nu se vor decolora niciodată. Ultimii oameni care vor ieşi pe uşa lumii ăsteia vor fi David Gilmour şi contele de la Fère, alias Athos. Atrag atenţia şi asupra celor patru valeţi, în a căror compoziţie Dumas a strecurat toate ingredientele francezului de atunci, dar parcă şi de acum. Planchet, Grimaud, Mousqueton şi Bazin nu mi se par cu nimic mai prejos decât stăpânii lor, dacă ştii să-i citeşti. Iar muschetarii, da, înfigeau spada şi în duşman, şi în iepurele fript pe care-l şterpeleau din proţapul negustorului. Înfiorau cu buzele şi gura sticlei de Anjou sau de Bourgogne, şi gâtul unei frumuseţi cu destin neclar sau pecetluit. Aramis binecuvânta muribunzi şi curta tinere cu vino-ncoa’. Porthos era regele hormonilor, d’Artagnan se înrobea singur în iubiri imposibile, Athos îşi distila dramele în pahar. Lumea era a lor, iar ei au rămas ai lumii. Nu aveau cum să trăiască puţin, fiindcă au fost din capul locului sortiţi veşniciei (patetism şi şablon acceptat). Şi cred că Dumas a fost primul care a ştiut-o de când a pus pana pe foaie.
Impostura e comică? E tragică? Unde e granița între cele două?
Impostura e comică doar dacă produce efecte comice. De cele mai multe ori însă, ea nu e doar un cadril al burlescului academic sau ştiinţific. În majoritatea cazurilor, impostura, în principal cea medicală, e anticamera nedreptăţii, abuzului sau confuziei de planuri. Şi există supărător de multe situaţii în care impostura (mai ales încurajată mediatic) provoacă drame. Sunt oameni care mor sperând că flaconul cu apă verzui vândut de nea Gheorghe pe post de leac miraculos o să-i scoată la liman. Sunt oameni care nu se duc la doctor fiindcă au descoperit medicina alternativă. Sunt oameni care nu-şi vaccinează copiii fiindcă au văzut la televizor domniţe fără pregătire medicală, dar cu o foame năprasnică de cătină şi pătrunjel, spunându-le că vaccinul e avanpremiera morţii. Pentru asemenea vinovăţii nu se plăteşte, din păcate, aproape nimic. Vinovaţilor nu li se închid microfoanele şi nu li cere socoteală în instanţă de reprezentanţii forurilor serioase. Sunt lăsaţi să abereze. Sunt toleraţi, în loc să fie trimişi la plimbare. Sigur, există şi impostură comică. În momentul când auzi că există „cercetători” (ghilimele obligatorii) care stabilesc cât de inteligent sau de prost eşti în funcţie de ora la care te culci te bufneşte râsul. (Devreme = prostie, târziu = inteligenţă). Când ţi se spune că femeile cu fundul mare sunt mai isteţe decât cele cu fundul mic, la fel. Îţi rămâne să conchizi că o femeie care se culcă la trei noaptea şi are fundul cât o canapea îl bagă în buzunar pe Einstein. Ei bine, astea sunt forme de impostură care nu produc catastrofe. Cel mult stupori şi hohote. Sigur, spuneam mai devreme, ele scuipă pe obrazul ştiinţei adevărate şi, făcând asta, ne obligă pe toţi să ne folosim mai bine discernământul.
Din ce hrănește impostura? Ce o ține în viață?
Câteva lucruri bine definite şi atent (chiar nemilos) exploatate de impostori şi de şarlatani. În ţările bine aşezate din lumea occidentală, principalul lucru care ţine în viaţă impostura e pasiunea pentru informaţia care amestecă tabloidismul cu simulacrul de ştiinţă. Ăsta e îndeobşte reflexul oamenilor care nu mai pot de bine. Doar acolo pot apărea pseudostudii care susţin că bărbaţii care poartă cămăşi roz la serviciu câştigă cu aproape 1500 de dolari pe an decât cei care nu deţin asemenea subtilităţi cromatice. În ţările ca România, există o combinaţie care asigură viaţă lungă impostorilor: sărăcie + disperare + credulitate + lipsă de informaţii. Un om bolnav şi sărac e dispus să-i creadă pe toţi escrocii care-i promit că-i iau leucemia cu mâna şi-l asigură că, mestecând praf de rocă, va scăpa de hepatita C. Dacă, pe lângă asta, omul respectiv îşi ia informaţiile de la Florin Condurăţeanu sau de la şnapanii din mediul online, lucrurile sunt limpezi şi fără întoarcere. Tangoul imposturii se dansează de obicei între un credul şi un panglicar.
”Cartea râsului și a cercetării” este o carte, îi putem zice, despre Șarlatanistan. Care e capitala acestui loc? Cum vezi/ crezi că e amenajat acest teritoriu?
Dacă vrei un nume englezesc, îi putem spune Brisbesville, fiindcă mulţi şarlatani au mituit ca să ajungă în locuri unde pot fructifica naivitatea şi deznădejdea semenilor. Dacă vrei un nume italienesc, îi putem spune San Omertino, provenit din delicata omertà, legea care promovează virtutea discreţiei („cine e ord, surd şi tace trăieşte o mie de ani în pace””). În fine, dacă vrei un nume românesc, îi putem spune „Hoţomăneşti” sau „Pungăşani”, din motive care nu mai trebuie explicate. Geografia comportamentelor, metehnelor şi mentalităţilor e, se ştie, schimbătoare şi perplexantă. Astfel, Şarlatanistanul se învecinează cu mai cunoscutul (nu doar prin cartea lui Gary Shteyngart) Aburdistan şi întreţine raporturi cordiale cu alţi câţiva „stani”: Penalistan (statul penalilor la putere), Tabloidistan (statul eczemelor neuronale ajunse vedete), Fotbalistan (statul unde se difuzează în medie şapte meciuri de fotbal pe zi la televizor), Păreristan (statul unde oricine îşi poate da oricând cu părerea despre orice) şi altele. Moneda naţională a Şarlatanistanului este promecul, zis în vechime făgăd. Totul costă un promec în Şarlatanistan: şi iluzia că vei scăpa de cancer bând apă de la robinet colorată în tonuri pale, şi cea că vei avea autostrăzi, şi cea că trenurile vor veni la timp, şi cea că educaţia va scăpa de tutela semianalfabeţilor.
Eu zic acum două cuvinte, tu zici mai departe. Așadar: ”cercetătorii britanici”…
„…au descoperit că nu există cercetători britanici şi că în spatele acestei sintagme se ascunde o sectă de tembeli care te asigură pe de o parte că în câţiva ani se va descoperi secretul nemuririi, iar pe de altă parte că, în aceiaşi câţiva ani, specia umană va dispărea. Altfel spus, omul va muri, dar o va face fiind nemuritor.”
Care sunt, după părerea ta, cei mai redutabili ”cercetători britanici români”?
Fără îndoială, cei care au priceput primii că românul neinformat şi neînarmat cu spirit critic şi capacitatea de-a pune întrebări e dispus să creadă orice. Că se pot îmbogăţi traficând cinic iluzii şi speranţe. Oameni ca Stelian Fulga, Florin Condurăţeanu, Mărin Cornea şi alţii ca ei trezesc râsul, dar înfăţişarea lor ridicolă ascunde lucruri primejdioase. Sunt oameni care apar pe tot felul de posturi TV (unul chiar e proprietarul unui post) şi-i prostesc pe naivi. Şi sunt tot agenţi patogeni, cum erau şi transportatorii de lapte şi miere din urmă cu 25 de ani: Ioan „Caritas” Stoica, plus băieţii sau „băieţii” de la Gerald, Mondoprosper, Safi, FNI şi alte tunuri penalisime. Cine a crezut că dai cinci milioane de lei vechi şi primeşti înapoi patruzeci, just like that, va crede şi că ştiu eu ce praf de pe tobă înghiţit la ore fixe te scapă de boli, redându-te proaspăt societăţii şi familiei.
Rațiunea și spiritul critic sunt ”agenți eficienți” în combaterea imposturii? Mai e de adăugat ceva/ pe cineva acestora?
Se adaugă două lucruri despre care am mai vorbit şi care se leagă de cele pe care le-ai menţionat: competenţa şi discernământul. Dacă permitem uzurparea competenţelor, avem de suferit cu toţii. Diletantismul trebuie îngrădit în zonele unde nu poate produce pagube. N-ai voie să laşi un zidar să-ţi recomande leacuri împotriva hepatitei. Sau un trompetist să construiască poduri. Faptul că un actor de estradă sau un organist la Filarmonică emite păreri despre ping-pong nu produce daune (poate doar zâmbete sau, de ce nu?, surprindere admirativă). În schimb, faptul că un cântăreţ de muzică populară livrează remedii pentru afecţiunile de prostată e un scandal dublat de un pericol. „Cartea râsului şi a cercetării” invită nu doar la discernământ, cum am mai spus, ci şi la păstrarea şi apărarea competenţelor. Putem râde cât poftim de poveştile cu numărul la pantofi care sugerează gradul de infidelitate la bărbaţi. Când însă lucrurile virează spre sănătate şi viaţă, se cuvine să fim serioşi. Şi – cuvântul e detestabil, ştiu – vigilenţi.
Democratizarea comunicării, explozia new- și social-media a sporit populația lui Șarlatanistan sau a îndiguit-o?
Cu întrebarea asta mi-ai adus aminte de un dialog dintre Costică Caratase (Toma Caragiu) şi comisarul Radu Toma (Mircea Diaconu) din „Actorul şi sălbaticii”: Caratase: „Mă, tu ori eşti prost, ori eşti ardelean.” Toma: „Şi-una, şi-alta, maestre.” Aşa şi aici. Răspunsul e „şi-una, şi alta”. Nici n-ar avea cum să fie altfel. Curentul dezvoltă anticurent, tendinţa creează antitendinţă. E inevitabil. De cele mai multe ori. Prin urmare, dezvoltarea new media şi a social media a adus noi canale de distribuire a informaţiilor-toxină, iar pe de altă parte a contribuit la ridicarea nivelului de alertă faţă de ele. Depinde dincotro te uiţi. De la un capăt, s-ar putea să fie mai mulţi şarlatanistanezi. De la capătul celălalt, s-ar putea să fie mai puţini. Iar dacă te uiţi de la mijloc şi de deasupra, s-ar putea să ai impresia că asişti la un asediu desfăşurat la graniţa dintre Şarlatanistan şi lumea normală. Unii asaltează fortăreaţa bunului-simţ ştiinţific cu tot felul de aiureli, alţii stau pe metereze şi le aruncă în cap găleţi cu argumente.
Care apreciezi că sunt extremele șarlatanismului/ imposturii – cei mai inocenți și mai inofensivi și, pe de altă parte, cei mai toxici?
În general, pseudocercetarea care nu vizează direct sănătatea poate fi prilej de amuzament (repet, cu condiţia să nu uităm că acest tip de impostură – fiindcă tot aşa ceva e – ia în derâdere cercetarea veritabilă). În categoria asta intră titlurile unor aşa-zise studii, cum ar fi: „Studentele care se machiază iau note mai mari la examene”, „Bondarii pot învăţa să marcheze goluri”, „Gemetele jucătorilor de tenis îl indică pe câştigătorul meciului”, „Cercetătorii suedezi vor să afle dacă pisicile miaună cu accent”, „Puii de găină au mai multe minte decât copiii” sau „Oamenii de ştiinţă din Ţara Galilor vor să conecteze oile la internet”. La polul opus se găsesc reclamele agresive la năzbâtiile pe care orice medic cu scaun la cap le respinge cu înverşunare: Nanonyn Alpha, Vita Energy, Guaran-T Slim, Super Slim, Kankusta Duo, DoctorSwiss Advance Slimming Kit (alias Distrugătorul de grăsime), Glucoreduct, Visislim Light, Herbalia, Lindaxa.
Cîndva se spunea despre școală că ar putea combate impostura, ticăloșia, pornirea spre șarlatanie. La noi însă, nu cumva ea produce tot mai mult și mai mult chiar în contul acestora și nu împotriva lor?
E bine să nu confundăm şcoala cu ministrul Educaţiei. Omul care răspunde acum de acest domeniu e un ins care nu are proprietatea termenilor şi a cărui conştiinţă s-a fisurat în clipa albirii lui Victor Ponta şi a desfiinţării comisiei care îi constatase plagiatul. E de sperat că şcoala va şti să lucreze în ciuda sau în răspărul ministrului actual, oricâte idei nevaccinate i-ar mai veni. Cine ştie, după manualul de căţărat şi târât poate ne trezim şi cu un manual de culcat în pat sau de suflat nasul. Oricum însă, generalizările sunt imprudente. Şi pe când eram eu elev, student sau profesor existau profesori dăruiţi, făcuţi pentru aşa ceva, plini de har şi de miez, dar şi mediocrităţi placide sau vociferante.
Care sunt cele mai ”adresate” părți ale corpului uman de diversele tactici, strategii, retețe ale impostorilor și șarlatanilor?
Dacă ne referim la părţile corpului, se detaşează organele sexuale (mai cu seamă la bărbaţi) şi burta. În rest, accentul cade pe iluzorii vindecări de boli. Asta în România. În Occident şi în restul lumii, intră în joc talpa, sânul, chelia şi fundul. În plus, aici există şi o atenţie mai mare pentru confortul psihic al celui bombardat cu studii infantile. Există materiale despre care îţi dai seama că au fost elaborate în mod special pentru creşterea stimei de sine a celor care, citindu-le, le iau în serios.
Tu spui că, față de ceea ce e în Vest pe aceste nișe atît de generoase, la noi există cîteva zone care dau diferență specifică. De pildă, zici, impostura de partid. Dar în cultură? Ce avem aici, în materie de impostură, la brandul de țară? O oaie, desigur. Sau mai multe. Și mai ce?
Impostura de partid a primit o confirmare nouă şi nedorită la congresele organizaţiilor de tineret ale PSD şi PNL. Ce-am văzut acolo, prin grija unor reportaje TV, m-a melancolizat iremediabil. Dacă aşa arată viitorul politicii noastre, suntem în cel mai mare pom. Sigur, e posibil ca reporterul să fi operat în temeiul selecţiei negative şi să fi dat pe post numai tute şi nătărăi (e doar o presupunere, nimic mai mult). Dar chiar şi aşa, tot trist e. Simplul fapt că poţi să spui, participând la un congres şi având 20-23 de ani, că PSD-ul e de dreapta şi că PNL-ul se deosebeşte de celelalte partide prin nesupunerea faţă de şefi (mă rog, formularea a fost mai plastică) te face să nu-ţi mai dai şanse. Cultura, la rândul ei, n-a fost vătămată doar de anumiţi miniştri care nu foloseau acuzativul cu prepoziţie sau a căror competenţă managerială se rezuma la conducerea unui tabloid, ci şi de pecinginea pseudoliteraturii înşirate de puşcăriaşii dornici de eliberare înainte de termen. Simplul fapt că Mircea Cărtărescu, Nora Iuga şi Octavian Soviany pot fi percepuţi drept colegi în ale meşteşugului cu Dinel Staicu, Dan Diaconescu, Cristian Borcea şi clanul Becali e o ofensă de neşters. Şi o relativizare impardonabilă a scrisului însuşi.
Ce se întîmplă cu creierul dacă înveți cuvinte noi în timp ce întîlnești un impostor? J
Recunosc trimiterea la subtitlul cărţii mele („ce se întâmplă cu creierul dacă înveţi cuvinte noi în timp ce faci sex”) şi presupun că, în situaţia pe care o evoci, creierului i-ar creşte metaforic nişte pumni cu care să-l bumbăcească pe impostor. Deşi cunosc cazuri în care prezenţa şi mai ales dezinvoltura impostorului îl blochează pe interlocutor într-o tăcere siderată.
”Să nu uitați de gîndul serios care stă în spatele unei cărți comice”. Așa zici tu, în cuvîntul înainte al celei mai recente cărți. Chiar: de gînduri serioase pot sta în spatele unei/ unor cărți comice?
O carte comică neînsoţită de un gând serios (atenţie, nu neapărat moralizator) e o temenea făcută facilului. Nimic altceva. Sigur, comicului nu-i şade bine în straie didacticiste, asta categoric. Dar cred că o carte comică are în spate o frământare, o nelinişte, poate chiar o teamă sau o exasperare. Scriitorii comici nu sunt reformişti expliciţi, dar textele lor conţin tâlcuri fără de care ar fi simple gaguri literare. Lucrul ăsta e valabil pentru o mulţime de scriitori, de la Shakespeare cel din comedii la Stephen Fry, de la Molière la Congreve, de la Aristofan la Plaut, de la Woody Allen la Mark Twain şi de la Hašek la P. G. Wodehouse.
Hai, te pup pe suflet! Vin sărbătorile, mergem și noi la sală și mai scoatem din cînd în cînd capul dintre cărți ca să privim. Una, alta. Nu? 🙂
Am tândălit atât de mult cu răspunsurile, că sărbătorile nu numai că au venit, dar au şi plecat. Să mergem totuşi să ne închinăm zeului resveratrol, cum îi stă bine creştinului care vrea să slăbească trăgând nu de fiare, ci de pahare. Şi să nu recurgem, după sărbători, la detoxifiere, pentru bunul motiv că nu există aşa ceva. La mulţi ani.
Păi vin și alte sărbători, ziua lui Messi, 1 iunie, Paștele șamd…
Bun, de acord cu Pastele si 1 iunie. Pe 24 iunie, cand tu o sa fii invitat la ziua lui Messi, eu o sa fiu la a lui Cicinho. A jucat un an la Real.
