O altă abordare a lui Cioran

O ALTĂ ABORDARE A LUI CIORAN[1]

 

Luiza CARAIVAN

Volumul editat de Aurélien Demars și Mihaela-Gențiana Stănișor reunește lucrările celui de-al XX-lea colocviu internațional având drept temă centrală opera și viața lui Emil Cioran, organizat la Sibiu și Rășinari între 7 și 9 mai 2015. Cele două părți ale acestui volum sunt intitulate „Moartea”[2] și „Locuri de retragere”, iar articolele sunt axate fie pe tema morții, fie pe tema percepției lui Cioran în spațiul internațional.

Textele pe care le parcurgem sunt scrise de Michael Finkenthal, Mihaela-Gențiana Stănișor, Constantin Zaharia, Pierre Garrigues, Gabriel Popescu, Caroline Laurent, Dumitra Baron, Lauralie Chatelet, Rodica Brad, Pierre Jamet, Mircea Lăzărescu, Vasile Chira, Paolo Vanini, Aurélien Demars, Rodrigo Menezes, Antonio di Gennaro și ne poartă prin întreaga operă a lui Cioran, poposind asupra unor detalii surprinzătoare, care transformă lectura acestui volum de lucrări în limba franceză într-o căutare a ineditului.

Michael Finkenthal abordează nihilismul lui Cioran în articolul „Cioran între Vedanta și nihilism”, subliniind faptul că filosoful a provocat moartea pe tot parcursul vieții sale. Legăturile pe care profesorul Finkenthal le observă între scrierile cioraniene și învățăturile budiste și hinduiste sunt binecunoscute, însă perspectiva pe care acesta o oferă este nouă. Articolul se încheie cu o întrebare care lasă loc explorării continue a nihilismului cioranian: „[…] ce sens ar fi acordat Cioran nihilismului salutar, prin care el ar fi putut să iasă din labirint?” (20).

Mihaela-Gențiana Stănișor începe articolul „Moartea eu-lui și resurecția cuvântului” prin observația că ideea morții hrănește scriitura cioraniană, o compune și o descompune, animând atât gândirea filosofului cât și simțurile acestuia. Doamna Stănișor propune o analiză a unei forme absolute a exilului, care l-a fascinat fără încetare pe Cioran: exilul metafizic, în non-ființă. Astfel, reîntâlnim modelul existențial al ființei concepute negativ: moarte, nimic, neant și moartea percepută ca un alter ego. O surpriză plăcută în acest articol este propunerea unui citat din Maurice Blanchot care vorbește despre Mallarmé, autoarea recuperând din biografia lui Cioran un episod mai puțin cunoscut, când acesta traducea poeziile artistului francez. Concluzia fermă a acestui studiu are în centru cuvintele cheie pe care le-am menționat: moartea nu este un „punct final al vieții, ci o parte integrantă a acesteia; doar cel care are conștiința morții poate trăi cu intensitate. Trăind, el învață să moară” (33).

cioran

Propunerea făcută de  Constantin Zaharia este un studiu al legăturilor lui Cioran cu „Inexprimabilul, moartea, imortalitatea”. Autorul acestui articol pornește de la premiza că se poate să ne fi înșelat în a-l considera  pe Cioran disperat, melancolic, devastat de tristețe, căci există momente, rare, desigur, în care filosoful se lasă „sedus de ceea ce chiar el numește iluzia fericirii (35). Domnul Zaharia ne prezintă aceste momente rare, care sunt, de fapt, un preludiu la explorarea conceptelor prezentate în titlul articolului. Autorul remarcă faptul că „tăcerea și explozia, aceste două extreme care ating esențialul, nu se explică niciodată prin ele însele. Iar cuvântul care afirmă importanța lor nu face nici el lumină în acest caz” (41). Prin astfel de raționamente, autorul își încheie studiul notând că moartea nu este ridicolă, ci Creația devine o caricatură, dacă omul nu a primit darul imortalității (45).

Pierre Garrigues oferă o nouă perspectivă asupra morții în articolul „Moartea și perifrazele sale. «Ce să faci? Asta e…»”, sugerând că doar anecdotele și perifrazele pot exprima inexprimabilul.

Gabriel Popescu recitește Tratat de descompunere și îl interpretează din perspectiva deschisă de învățăturilor din Bhagavad-Gita. Este binecunoscut faptul că Cioran era un lector avid al acestei cântări a tuturor cântărilor, și de fapt al multor altor scrieri hinduiste și budiste, însă domnul Popescu îl prezintă pe Cioran nu doar ca cititor, ci și ca pe un exeget al acestora și chiar ca pe un „gânditor de ocazie” (62). Ineditul articolului este oferit de felul în care Tratat de descompunere poate fi citit de un „gânditor de ocazie”: de la lectură la experiență, de la moarte ca regulă, de la alteritate la moarte ca regulă a intimității.

„Poetica morții la Cioran” este studiul prezentat de Caroline Laurent, care analizează figurile literare ale morții la Cioran: moartea fizică, moartea simbolică, noaptea sufletelor și a vremilor. Moartea este văzută ca un principiu poetic, care diseminează metafore și alegorii, se alătură tăcerii și țese un sub-text puternic, care permite transformarea gândirii în elegie (189). Tânăra cercetătoare ne reamintește de pasiunea lui Cioran pentru Bach, subliniind faptul că descompunerea lui Bach este descoperirea tăcerii absolute.

Dumitra Baron propune un alt început în „Moartea. Mereu din nou pornită”, examinând experiența morții la Cioran și aducând în titlu o parafrazare după un vers celebru al poetului Paul Valéry[3] din poezia Cimitirul marin. Trebuie să remarcăm asocierile pe care autoarea le face între cei doi scriitori, notând temele comune: marea și neantul, mobilitatea conștiinței, trecerea timpului. De asemenea, citim conexiunile făcute de doamna Baron între temele cioraniene și cele propuse în poemele lui Dylan Thomas, Emily Brontë, Ernest Dowson, sau chiar în scrierile lui John Keats și ale lui Francis Scott Fitzgerald, într-o veritabilă demonstrație de literatură comparată.

Lauralie Chatelet analizează o altă fațetă a obsesiei morții în „Angoasa morții ca mod de viață la Cioran”. Granițele acestui studiu sunt bine-conturate: scriitura vidului, în care angoasa este sentimentul neantului, angoasa metafizică, în care Cioran contemplă căderea ființei și abisul și nuanțele pe care le are angoasa din punctul de vedere al psihiatriei.

Chiar dacă corespondența lui Cioran cu diverși a fost deja analizată în cele mai  mici detalii, articolul Rodicăi Brad reunește multe dintre comentariile făcute de Ion Vartic, Constantin Cubleșan și Dan C. Mihăilescu, aducând și interpretări inedite, dovedind că încă mai există lucruri de citit printre rândurile scrise de Emil Cioran fratelui său, Aurel, și prietenilor săi (Arșavir Acterian, Bucur Țincu, Constantin Noica). Astfel, moartea celor apropiați este motivul folosit de doamna Brad pentru a căuta printre gândurile consemnate de Cioran o stratagemă pe care filosoful o folosește pentru a-și pregăti reacția în fața morții celor apropiați și pentru „a anunța efectul pe care l-a avut asupra sa vestea morții” (110).

„Cioran și moartea superioară vieții” este articolul în care Pierre Jamet demonstrează că moartea la Cioran este „plastică”. Printr-o analiză a trei fațete ale metafizicii cioraniene, autorul aduce în prim-plan disprețul față de moarte, ambiguitatea sentimentelor în fața morții și sentimentul că moartea este superioară vieții.

Urmărind această idee, articolul lui Mircea Lăzărescu „Despre o moarte indirectă. Plictis și vid în opera lui Cioran” pune numeroase întrebări despre relația omului cu Dumnezeu, aducându-i în ecuație și pe Platon, Kirkegaard, Heidegger.

Vasile Chira ne introduce în „Fenomenologia și metafizica morții la Cioran”, analizând fenomenologia conștiinței tanatice – funcția terapeutică a morții, nihilismul radical, frica de moarte – alături de alchimia disoluției, apostasia, luciditatea morții sau refuzul de a accepta puterea divină.

Paolo Vanini își intitulează studiul „Cioran și aporiile scheletului”, pornind de la negarea postulatului de realitate și de la inconsecvențele unei lumi unde există doar ființe perisabile, pentru a concluziona că moartea nu este niciodată ultimul cuvânt al lui Cioran, deoarece viața se încheie întotdeauna cu o aluzie și cu un zâmbet strâmb (152).

Problematica morții este tratată de către Aurélien Demars din perspectiva sinuciderii și a agoniei. Autorul pornește de la „Întâlniri cu sinuciderea”, din Demiurgul cel rău și construiește un dialog între Cioran și Berdiaev. De asemenea, domnul Demars examinează luminile morții și existența ca pe o estetică a morții, așa cum sunt ele prezentate în opera cioraniană.

În cea de-a doua parte a volumului, Rodrigo Menezes, Antonio di Gennaro, Aurélien Demars și Mihaela-Gențiana Stănișor trec în revistă interesul manifestat de exegeți și cercetători în diverse părți ale lumii față de scrierile lui Cioran: Italia, Columbia, Franța, S.U.A., pentru a enumera doar câteva dintre țările în care au avut loc simpozioane, colocvii sau conferințe având ca temă centrală viața și opera lui Emil Cioran.

 

[1] Cioran, archives paradoxales. Nouvelles approches critiques. Tom III. Sous la direction d’Aurélien Demars et Mihaela-Gențiana Stănișor. Classiques Garnier Paris, 2017. ISBN 978-2-406-06407-7.

[2] Traducerea titlurilor articolelor și a citatelor din volum: Luiza Caraivan.

[3] Traducere: Ștefan-Augustin Doinaș.

Volumul editat de Aurélien Demars și Mihaela-Gențiana Stănișor reunește lucrările celui de-al XX-lea colocviu internațional având drept temă centrală opera și viața lui Emil Cioran, organizat la Sibiu și Rășinari între 7 și 9 mai 2015. Cele două părți ale acestui volum sunt intitulate „Moartea”[2] și „Locuri de retragere”, iar articolele sunt axate fie pe tema morții, fie pe tema percepției lui Cioran în spațiul internațional.

Textele pe care le parcurgem sunt scrise de Michael Finkenthal, Mihaela-Gențiana Stănișor, Constantin Zaharia, Pierre Garrigues, Gabriel Popescu, Caroline Laurent, Dumitra Baron, Lauralie Chatelet, Rodica Brad, Pierre Jamet, Mircea Lăzărescu, Vasile Chira, Paolo Vanini, Aurélien Demars, Rodrigo Menezes, Antonio di Gennaro și ne poartă prin întreaga operă a lui Cioran, poposind asupra unor detalii surprinzătoare, care transformă lectura acestui volum de lucrări în limba franceză într-o căutare a ineditului.

Michael Finkenthal abordează nihilismul lui Cioran în articolul „Cioran între Vedanta și nihilism”, subliniind faptul că filosoful a provocat moartea pe tot parcursul vieții sale. Legăturile pe care profesorul Finkenthal le observă între scrierile cioraniene și învățăturile budiste și hinduiste sunt binecunoscute, însă perspectiva pe care acesta o oferă este nouă. Articolul se încheie cu o întrebare care lasă loc explorării continue a nihilismului cioranian: „[…] ce sens ar fi acordat Cioran nihilismului salutar, prin care el ar fi putut să iasă din labirint?” (20).

Mihaela-Gențiana Stănișor începe articolul „Moartea eu-lui și resurecția cuvântului” prin observația că ideea morții hrănește scriitura cioraniană, o compune și o descompune, animând atât gândirea filosofului cât și simțurile acestuia. Doamna Stănișor propune o analiză a unei forme absolute a exilului, care l-a fascinat fără încetare pe Cioran: exilul metafizic, în non-ființă. Astfel, reîntâlnim modelul existențial al ființei concepute negativ: moarte, nimic, neant și moartea percepută ca un alter ego. O surpriză plăcută în acest articol este propunerea unui citat din Maurice Blanchot care vorbește despre Mallarmé, autoarea recuperând din biografia lui Cioran un episod mai puțin cunoscut, când acesta traducea poeziile artistului francez. Concluzia fermă a acestui studiu are în centru cuvintele cheie pe care le-am menționat: moartea nu este un „punct final al vieții, ci o parte integrantă a acesteia; doar cel care are conștiința morții poate trăi cu intensitate. Trăind, el învață să moară” (33).

Propunerea făcută de  Constantin Zaharia este un studiu al legăturilor lui Cioran cu „Inexprimabilul, moartea, imortalitatea”. Autorul acestui articol pornește de la premiza că se poate să ne fi înșelat în a-l considera  pe Cioran disperat, melancolic, devastat de tristețe, căci există momente, rare, desigur, în care filosoful se lasă „sedus de ceea ce chiar el numește iluzia fericirii (35). Domnul Zaharia ne prezintă aceste momente rare, care sunt, de fapt, un preludiu la explorarea conceptelor prezentate în titlul articolului. Autorul remarcă faptul că „tăcerea și explozia, aceste două extreme care ating esențialul, nu se explică niciodată prin ele însele. Iar cuvântul care afirmă importanța lor nu face nici el lumină în acest caz” (41). Prin astfel de raționamente, autorul își încheie studiul notând că moartea nu este ridicolă, ci Creația devine o caricatură, dacă omul nu a primit darul imortalității (45).

Pierre Garrigues oferă o nouă perspectivă asupra morții în articolul „Moartea și perifrazele sale. «Ce să faci? Asta e…»”, sugerând că doar anecdotele și perifrazele pot exprima inexprimabilul.

Gabriel Popescu recitește Tratat de descompunere și îl interpretează din perspectiva deschisă de învățăturilor din Bhagavad-Gita. Este binecunoscut faptul că Cioran era un lector avid al acestei cântări a tuturor cântărilor, și de fapt al multor altor scrieri hinduiste și budiste, însă domnul Popescu îl prezintă pe Cioran nu doar ca cititor, ci și ca pe un exeget al acestora și chiar ca pe un „gânditor de ocazie” (62). Ineditul articolului este oferit de felul în care Tratat de descompunere poate fi citit de un „gânditor de ocazie”: de la lectură la experiență, de la moarte ca regulă, de la alteritate la moarte ca regulă a intimității.

„Poetica morții la Cioran” este studiul prezentat de Caroline Laurent, care analizează figurile literare ale morții la Cioran: moartea fizică, moartea simbolică, noaptea sufletelor și a vremilor. Moartea este văzută ca un principiu poetic, care diseminează metafore și alegorii, se alătură tăcerii și țese un sub-text puternic, care permite transformarea gândirii în elegie (189). Tânăra cercetătoare ne reamintește de pasiunea lui Cioran pentru Bach, subliniind faptul că descompunerea lui Bach este descoperirea tăcerii absolute.

Dumitra Baron propune un alt început în „Moartea. Mereu din nou pornită”, examinând experiența morții la Cioran și aducând în titlu o parafrazare după un vers celebru al poetului Paul Valéry[3] din poezia Cimitirul marin. Trebuie să remarcăm asocierile pe care autoarea le face între cei doi scriitori, notând temele comune: marea și neantul, mobilitatea conștiinței, trecerea timpului. De asemenea, citim conexiunile făcute de doamna Baron între temele cioraniene și cele propuse în poemele lui Dylan Thomas, Emily Brontë, Ernest Dowson, sau chiar în scrierile lui John Keats și ale lui Francis Scott Fitzgerald, într-o veritabilă demonstrație de literatură comparată.

Lauralie Chatelet analizează o altă fațetă a obsesiei morții în „Angoasa morții ca mod de viață la Cioran”. Granițele acestui studiu sunt bine-conturate: scriitura vidului, în care angoasa este sentimentul neantului, angoasa metafizică, în care Cioran contemplă căderea ființei și abisul și nuanțele pe care le are angoasa din punctul de vedere al psihiatriei.

Chiar dacă corespondența lui Cioran cu diverși a fost deja analizată în cele mai  mici detalii, articolul Rodicăi Brad reunește multe dintre comentariile făcute de Ion Vartic, Constantin Cubleșan și Dan C. Mihăilescu, aducând și interpretări inedite, dovedind că încă mai există lucruri de citit printre rândurile scrise de Emil Cioran fratelui său, Aurel, și prietenilor săi (Arșavir Acterian, Bucur Țincu, Constantin Noica). Astfel, moartea celor apropiați este motivul folosit de doamna Brad pentru a căuta printre gândurile consemnate de Cioran o stratagemă pe care filosoful o folosește pentru a-și pregăti reacția în fața morții celor apropiați și pentru „a anunța efectul pe care l-a avut asupra sa vestea morții” (110).

„Cioran și moartea superioară vieții” este articolul în care Pierre Jamet demonstrează că moartea la Cioran este „plastică”. Printr-o analiză a trei fațete ale metafizicii cioraniene, autorul aduce în prim-plan disprețul față de moarte, ambiguitatea sentimentelor în fața morții și sentimentul că moartea este superioară vieții.

Urmărind această idee, articolul lui Mircea Lăzărescu „Despre o moarte indirectă. Plictis și vid în opera lui Cioran” pune numeroase întrebări despre relația omului cu Dumnezeu, aducându-i în ecuație și pe Platon, Kirkegaard, Heidegger.

Vasile Chira ne introduce în „Fenomenologia și metafizica morții la Cioran”, analizând fenomenologia conștiinței tanatice – funcția terapeutică a morții, nihilismul radical, frica de moarte – alături de alchimia disoluției, apostasia, luciditatea morții sau refuzul de a accepta puterea divină.

Paolo Vanini își intitulează studiul „Cioran și aporiile scheletului”, pornind de la negarea postulatului de realitate și de la inconsecvențele unei lumi unde există doar ființe perisabile, pentru a concluziona că moartea nu este niciodată ultimul cuvânt al lui Cioran, deoarece viața se încheie întotdeauna cu o aluzie și cu un zâmbet strâmb (152).

Problematica morții este tratată de către Aurélien Demars din perspectiva sinuciderii și a agoniei. Autorul pornește de la „Întâlniri cu sinuciderea”, din Demiurgul cel rău și construiește un dialog între Cioran și Berdiaev. De asemenea, domnul Demars examinează luminile morții și existența ca pe o estetică a morții, așa cum sunt ele prezentate în opera cioraniană.

În cea de-a doua parte a volumului, Rodrigo Menezes, Antonio di Gennaro, Aurélien Demars și Mihaela-Gențiana Stănișor trec în revistă interesul manifestat de exegeți și cercetători în diverse părți ale lumii față de scrierile lui Cioran: Italia, Columbia, Franța, S.U.A., pentru a enumera doar câteva dintre țările în care au avut loc simpozioane, colocvii sau conferințe având ca temă centrală viața și opera lui Emil Cioran.

 

[1] Cioran, archives paradoxales. Nouvelles approches critiques. Tom III. Sous la direction d’Aurélien Demars et Mihaela-Gențiana Stănișor. Classiques Garnier Paris, 2017. ISBN 978-2-406-06407-7.

[2] Traducerea titlurilor articolelor și a citatelor din volum: Luiza Caraivan.

[3] Traducere: Ștefan-Augustin Doinaș.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *