Nesagrada familia

Nu știu foarte multe lucruri despre Catalonia. Cred că prima oară am auzit despre existența ei citind, pe la doisprezece ani, Contele de Monte Cristo. Dumas menționa acolo comunitatea catalanilor din Marsilia, iar eroul romanului, Edmond Dantès, era arestat chiar în ziua nunții cu frumoasa catalană Mercédès. Cum, prin structură, n-am nicio aplecare spre grupuri închise, confrerii, asociații secrete, comploturi, șușoteli (fie ele și politice), n-am apreciat niciodată vocile care propuneau rupturi, facțiuni, dizidențe și alte sfârtecări mai mult sau mai puțin cioraniene. De pildă, simpatia mea pentru liberali, după 1990, s-a transformat mai întâi în uimire, apoi în neîncredere și finalmente în dispreț tocmai datorită neîncetatelor fărâmițări ale partidului. PL-93, PL-Aripa Tânără și tot ce a urmat (până la ALDE) au reprezentat episoade marcate exclusiv de ambiția unor politicieni de a deține puterea.
Mie îmi plac transparența și spațiile deschise, unde să poți circula în voie, nu țarcurile, îngrădirile, granițele, limitările prostești. Crescând pe o stradă plurilingvă din Arad, unde se vorbeau spontan româna, maghiara, germana și sârba (unii dintre prietenii mei, cu câțiva ani mai mari, o rupeau binișor pe țigănește și idiș), mi se pare aberant să te privezi de bunăvoie de darurile care ți s-au făcut. Nu vreau să proiectez o imagine idilică: nu ne iubeam toți ca frații și relațiile dintre noi nu erau întotdeauna paradiziace. Dar nici nu ne uram. Între acești doi poli („sărutul cu muci” și „piciorul spate gios”, ca să citez din Nenea Iancu) există o infinitate de posibilități. De la politețe și cumsecădenie la cordială indiferență, camaraderie, civilitate, solicitudine, placiditate și dezinteres, plaja sentimentelor se întinde la nesfârșit. Nu e nevoie, chiar nu e nevoie să pui mâna pe ciomag și să-ți folosești forța de expectorație a plămânilor pentru a-i flegma pe cei care care nu-ți împărtășesc opiniile.
Am citit, desigur, cartea lui Orwell, Omagiu Cataloniei, dar caracterul excepțional al întâmplărilor nu m-a ajutat să-mi lărgesc prea mult spațiul cunoașterii. Am rămas cu amintirea unor personaje puternice, a unor situații dramatice, dar multclamata specificitate nu mi s-a impus cu necesitate. Am parcurs și câteva cărți de istorie. Cam toate vorbeau despre destinul agitat al unei mici formațiuni statale aflate la cheremul țărilor mari și puternice (îndeosebi, Spania și Franța). Relatările insistau asupra sărăciei cronice și a înapoierii, asupra dependenței de protecția unor forțe politice și economice externe superioare. Războiul Civil din anii ’30 a plasat din nou Catalonia de partea perdanților. Franco a interzis activitățile cu substrat naționalist, anarhist, socialist, comunist, destul de pronunțate în teritoriul mărginit de Costa Brava.
Singura perioadă de prosperitate reală și durabilă a Cataloniei coincide cu ceea ce s-a numit „miracolul economic spaniol”, inaugurat la începutul anilor 1960. Atunci, turismul și industria Spaniei au atins cote incredibile. În schimb, în niciuna din epocile cât a fost independentă, Catalonia nu a cunoscut nici măcar o bunăstare acceptabilă. Sărăcia, bolile, războaiele au măcinato constant – lucru care a lăsat o amprentă clară asupra profilului psihologic al populației. În cele câteva vizite ale mele, am fost neplăcut impresionat de aerul posac, la limita ostilității, de pe chipurile oamenilor. Locuiau într-un oraș frumos, Barcelona, adorat de turiști, unde fiecare pietricică din caldarâm iradia traiul bun, dar privirile lor trădau altceva: o sastiseală, o lipsă de prietenie, o neliniște care le dădeau aerul unor stafii.

bizar
În 1998, am cunoscut primul catalan din viața mea. Ne-am întâlnit la Cambridge, unde am petrecut o minunată lună de vară printre cărți, scriitori celebri și profesori de engleză. Ne-am împrietenit pe loc – și am rămas prieteni până în ziua de azi. Într-unul dintre romanele lui apar ca personaj. Cosmopolit, plin de idei, fermecător și de-o inteligență speculativă seducătoare, m-a cucerit pe loc. Așa cum el a fost pentru mine cel dintâi catalan întâlnit, și eu am fost pentru el primul român cu care a stat de vorbă. După ani în care am comunicat intens, în scris și telefonic, ne-am revăzut nu demult la Barcelona. Din păcate, n-am mai recunoscut aproape nimic din ceea ce mă fascinase în urmă cu două decenii. Devenise un naționalist înrăit, resentimentar și plin de ură. Zâmbetul de altă dată se metamorfozase într-un rictus neplăcut, iar limbajul era dominat de injurii și blesteme la adresa spaniolilor.
În tot acest interval, făcuse o remarcabilă carieră politică, ajunsese numărul doi în Ministerul Culturii catalan, trăia regește într-o vilă somptuoasă aflată în afara Barcelonei. Și totuși, era măcinat de o umoare neagră, de o suferință parcă fără obiect, dar care indica, geografic, o destinație: Madridul și tot ce însemna el din punct de vedere politic. Evident, m-am crispat, incapabil să înțeleg dramatica răsturnare de comportament din viața prietenului meu. Deși evoca întâmplări ce i se păreau de-un maxim dramatism, nu-mi venea să-l iau în serios. Ca întotdeauna când e vorba de iluminați, de „agenți ai istoriei”, îmi sună în urechi nemuritoarele cuvinte ale aceluiași Caragiale: „volintir în Italia, volintir într-o revoluție polonă, vrăjmaș jurat al tiranilor și frate pasionat al poporului”. Autorul Momentelor și schițelor continua: „Cu un astfel de șef, mergi în foc bucuros pentru o idee mare.”
Tocmai aici se află, pentru unul ca mine, enigma: care e ideea cea mare? Ce speră să obțină, ridicând ziduri în jurul Cataloniei, separatiștii de azi? Mai mulți turiști, una din marile lor surse de bogăție? N-aș zice, de vreme ce strada principală a Barcelonei, La Rambla, geme de afișe care-i invită pe vizitatori să plece acasă. Ce înseamnă astăzi independența, într-o lume în care suntem ombilical legați unii de alții? O lume în care atacul cu cuțitul dintr-un cartier rău famat al Parisului face ravagii la bursa de la Oslo sau Lisabona. N-am să intru în detalii privind șansele unei republici Catalane de-a fi recunoscută pe plan internațional. Probabil că ele tind spre zero. Ruperea de Spania va duce la scumpiri în lanț, la diminuarea drastică a producției industriale și a numărului turiștilor. Acordurile comerciale și vamale actuale vor fi anulate, iar altele noi vor fi semnate cu greu.
În ce monedă se vor face viitoarele tranzacții? La ce paritate va fi cotată ea? Ce se va întâmpla cu locurile de muncă plătite generos de guvernul central spaniol? Dar cu școlile și cu produsele culturale (literatură, jurnalism, teatru) care au ca bază spaniola? Ce garanții de securitate în caz de atac armat din partea unui inamic străin vor avea? Sunt doar câteva dintre întrebările ce vin în mintea unui nespecialist. În loc să mulțumească Cerurilor pentru bogăția în care se scaldă, catalanii au pornit un război contra lor înșiși. Nu cred, de pildă, că Sagrada Familia va fi capabilă să atragă și în viitor, într-o Catalonie naționalistă și xenofobă, milioane și milioane de vizitatori. Culme a grotescului, a kitsch-ului ajuns în faza lui decrepită (ca mai toate produsele minții lui Gaudi), acest anti-simbol al credinței l-a făcut pe Orwell să tresară oripilat: „e una dintre cele mai hidoase clădiri din lume. Cred că anarhiștii au dat dovadă de prost gust pentru că n-au aruncat-o în aer…”.
În ce mă privește, n-aș merge niciodată atât de departe. Satisfacția mea răutăcioasă se oprește la perspectiva ca Messi, Iñiesta și Piqué, staruri ale marii echipe FC Barcelona, să fie obligați să joace în campionatul intern catalan împotriva „redutabilelor” formații Guissona, Agramunt, Tremp ori Balaguer…

Notă: articolul a apărut în premieră în revista România literară și este reprodus aici cu permisiunea autorului.

2 Comentarii

  1. Impresionant și la obiect! Bravo!!!
    Într-un mileniu in care se întâmpla doua fenomene paralele, una tribala de fragmentare
    Iar cealaltă fireasca de globalizare, te lasă mut efectul Catalan sau American.
    Avem nevoie de ceilalți și la nivel global ne face bine. Dilema mileniului; colaborare sau
    Dispariție .
    Știm cu toții, sau ar trebui sa știm ca prin colaborare putem supraviețui , fie ca se referă
    La umanitate, probleme economice sau de enviroment ! A trecut vremea ducatelor și
    Principatelor…ar fi bine sa realizam ca exista avantaje enorme in aceste idei noi.

  2. Un text de exceptie , surprinde metamorfoza ( sau katamorfoza , kakomorfoza ) unui intelectual decent ( dar care-si ignora ¨potentialul¨ ) intr-un fanatic al ¨ideii¨ . ¨Patria¨ , care se reduce intotdeauna la numitorul comun al unei mediocritati anonime – ale carei simboluri sint de obicei costumul popular si diferite soiuri de sarmale – , pare un fel de proiectie a subconstientului , cu nazuintele lui obscure si contradictorii , embrionare , un dor de contopire cu aceasta ¨muma¨ abisala si avida ; ceea ce ar putea explica si regresia pina la infantilism a intelectualului ¨convertit¨ , care nu face altceva decit sa-si rationalizeze irationalitatea . Are Dostoievski o povestire despre boierul intelectual luminat care vrea cu tot dinadinsul sa-i lumineze pe bunii lui tarani , totul culminind intr-o umeda orgie bahica ( putin ironic , caci nici narodnicismul totusi socialist-romantic al lui Dostoievski nu era foarte diferit ) . ¨Patria¨ aceasta idealista si romantica e un fel de oglinda magica , extrage ego-ul din toate cotloanele lui mizerabile , il coaguleaza , il multiplica si il zeifica , patriile sint acesti acumulatori si condensatori ai egoismelor , cauta sa se inghita una pe alta , intr-o mare basica gata sa explodeze , ca un alt Babel . Intelectualul iluminat , sensibil la nevoile neamului si traind ca un rege si ca un papa : Sagrada Familia , ca simbol al ultralibertinei Catalonii care , iata , si-a regasit stihia . Si sa nu ne amagim , mai sint multi intelectuali decenti , si pe la noi , care-si ignora potentialul , dar recupereaza rapid , cresc , adica se umfla , vazind cu ochii .

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *