Incinerarea… – omagiu lui Dmitri Hvorostovsky –

Am crescut în cultul admirației necondiționate față de valorile artei lirice interpretative, a instrumentiștilor de excepție, a compozitorilor de geniu. Așa cum subliniam și în interviul acordat prezentei publicații, am convingerea că singura artă în care nu poți „fenta”  niciodată (în timp ce în oricare alta poți să o faci – literatură, sculptură, pictură, compoziție)  este cea interpretativă. Dacă falsezi sau nu simți rolul, nu te scoate din mocirla mediocrității nici un critic sau gașcă.

Cu timpul am ajuns să cred cu sinceritate că periodic Dumnezeu are momentele Lui de supremă Grație, iar atunci Creația Sa este întrupată într-un genial  compozitor, un mare instrumentist sau incomparabil cântăreț (indiferent că e tenor, bariton sau bas, soprană sau mezzo-); dacă e instrumentist, poate fi și Jimi Hendrix, nu neapărat clasic.

Din păcate, așa cum ne arată și etimologia (perfectum de la perficere), perfecțiunea e soră cu moartea cel mai adesea prematură, căci ei, perfecțiunii nu ai ce să-i mai adaugi, ca și completului care moștenit din completum a dat cumplit; gelos probabil pe propriile-i Creații, Supremul cheamă înapoi câte Una spre a-I fi mai apropiată.

Înclin să cred că asta s-a întâmplat și cu baritonul rus Dmitri Hvorostovsky, plecat să-i cânte Creatorului, prea timpuriu însă. Cât a viețuit a fost desăvârșit, deasupra oricăror criterii umane obișnuite. De fapt țin să precizez că asemenea lui Dmitri și ceilalți mari interpreți trebuie receptați dincolo de meschinării precum naționalitate, religie, simpatii sau amiciții politice, viață privată de familie, căci atunci când îi ascultăm, lumea în care ne duc e mult deasupra umanului cotidian. A nu agrea un mare interpret din considerente precum cele de mai sus, înseamnă a te bălăci în mâzga politicianistă a inculturii ticăloșite.

În desăvârșirea lui, Dmitri a lăsat un testament… desăvârșit prin  voia-i din urmă: să fie incinerat; ceea ce s-a și întâmplat, fără a stârni isteria cuiva, nici chiar a pravoslavnicei Biserici ruse moscovite, deasupra urnei (una din ele, căci a doua a luat calea orașului natal) străjuind îndătinata cruce (pentru un creștin). Nu și-a permis nici un moscovit să protesteze cu sau fără nerușinare, astfel că miile de fani au adus doar flori și nu proteste.

dmitri

Subliniez toate acestea, deoarece nu pot să nu-mi amintesc cu oarece greață civică de penibilul general provocat acum câțiva ani la noi, în capitală (nu că nu s-ar fi putut întâmpla și în alt oraș al apostolicei noastre țări) la moartea unui  cunoscut și reputat regizor și actor, a cărui ultimă dorință testată a fost să fie incinerat (dacă mă gândesc numai la rolul de militar roman pe care l-a interpretat admirabil, nici nu e de mirare…). Circul a fost aproape național, dacă era să ne luăm după mijloacele de dezinformare în masă. A maleficiat (că beneficiat nu pot să spun, nu mă lasă etimologia) de toate incalificativele postrevoluționare, adică: ateu, nepatriot, criptocomunist și, desigur, fost colaborator al Securității și, implicit apropiat al organelor de partid. Parcă lupta mincinoasă cu morții e cea mai jenantă.

Dar, ca un omagiu adus marilor incinerați ai lumii noastre, să vedem totuși ce e și cu cenușăreala  asta?

Ca tot ce vine către noi din lumea romană şi incinerarea reprezintă înainte de toate un procedeu pragmatic şi igienic (ceea ce nu prea se potrivește cu creștina purtare a salivei de la un credincios la altul în cadrul feluritelor procesiuni, inclusiv la înmormântări);  pragmatismul igienic e incontestabil  în măsura în care un pumn de cenuşă umană e preferabil, şi ca spaţiu, putregaiului sau „putrejunii de natură” (cum ar spune Eminescu) ce infestează apa freatică pentru mult timp; apoi, subliniez – din nou (exasperant)  etimologic şi în încercarea de a contrabalansa stupizeniile cu pretenţii din anume media, dar şi isteria superstiţios-patibulară a unora, deloc credincioşi – că incinerarea nu este nicidecum un ritual ateu (a-theos), adică fără (dumne)zeu, cu atât mai mult cu cât cei vechi, departe de a fi atei, aveau mult mai mulţi (dumne)zei decât noi; e, eventual, ceva păgân, sau, în fine, nicicum din punct de vedere religios, căci e dreptul fiecăruia să plece  așa cum doreşte.

Rămâne  interesant, chiar intrigant cum, la momentul respectiv dar și în alte dăți,  unii ierarhi, cu vechime în câmpul generos al arhipăstoririi, vorbesc cu fariseică tristeţe suferindă de perioada atee, comunistă deci, adică perioada în care au ajuns la rangul pe care-l deţin azi, confirmaţi prin decret al Consiliului de Stat (evident ateu) al R.P.R. sau R.S.R., semnat de Gheorghe Gheorghiu – Dej sau de urmaşul său, Nicolae Ceauşescu (nu știm cât de atei, dar dacă au fost, era dreptul lor).

Tulburarea mintală a unora, alimentată parşiv de cei ce-şi văd ameninţate afacerile cu locurile de veci din cimitire, nu dovedeşte nicidecum credinţă, ci primitivism; că acum peste 2500 de ani oamenii erau mai deschişi la minte şi din acest punct de vedere, o dovedeşte prevederea din Lex XII  tabularum (Legea celor douăsprezece table) din secolul VII. a. Chr., în care se prevede limpede „mortul să nu fie nici ars nici îngropat între zidurile oraşului”; ceea ce înseamnă că existau cele două posibilităţi, fiecare fiind liber să-şi aleagă ritualul marii treceri. Pentru încuiaţii care invocă un anumit neaoşism al lui Eminescu, să cităm una din prozele sale din care, prin intermediul unui înţelept, aflăm chiar în latină că cinis et umbra sumus, adică „suntem cenuşă şi umbră”, mai precis întâi umbră, apoi cenuşă.

În fine, dar nu în ultimul rând, a incinera, prin franceză trimite la latinescul incinerare (a transforma în cenuşă un cadavru) care la rândul lui ne duce la substantivul cinis (gen.cineris )cenuşă; mai înseamnă şi ruină, adică şi rezultatul unei minţi înfierbântate patologic.

Dar cum rămâne cu cinerarii („cenuşarii”), creştinii care venerau cenuşa martirilor (desigur… morţi)?

Ar mai fi de adăugat la cele arătate şi faptul că ritualul incinerării presupune mai puţin circ, fie şi prin aceea că participarea celor vii este mult mai restrânsă numeric, ca atare exhibările paranoico-funerare ale babelor şi boschetarilor care aşteaptă pomana, nu se mai justifică. Aceeaşi veche Lege amintită mai sus interzicea bocetele, despletirile şi alte manifestări de sunet și…  întuneric mintal; dacă tot îi dorim mortului să se odihnească în linişte şi pace…

Deci, să spunem în gând și pentru Dmitri requiescat cinis tuus in pace.

         Apoi să-l  ascultăm…  spre pildă Il balen del suo sorriso.

 

 

 

2 Comentarii

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *