Când toate drumurile duc la Paris

În aceste zile, pentru a călători muzical la Paris, trebuie să descindem mai întâi la Londra, în cea mai tumultuoasă, boemă și efervescentă zonă a metropolei britanice, West End, unde o încântătoare pleiadă de teatre își atrage spectatorii cu repertorii imposibil de refuzat. Musicalul anglo-american se află aici în propria casă, în spațiul cultural din care s-a plămădit la începutul secolului al XX-lea, reușind să creeze în timp o viguroasă, dar și nostalgică tradiție. Nu trăim nici pe departe o epocă a crepusculului, căci prin actualele inițiative artistice se revitalizează un model cultural menit să conecteze preferințele estetice contemporane la limbaje artistice complexe. Printre acestea se regăsește recenta producție vizionată la Dominion Theatre din Londra, ,,An American in Paris”, creată sub forma unei francize a musicalului montat în 2015 la Palace Theatre de pe Broadway, în New York.

Dar să facem o necesară incursiune în trecut și să ne reamintim că la început a fost filmul. O producție cinematografică din 1951, recompensată cu șase premii Oscar și un Golden Globe pentru cel mai bun film musical, realizată sub regia lui Vincente Minelli, cu legendarii Gene Kelly și Leslie Caron în rolurile principale. Subiectul este inspirat, oarecum, din metamorfozele inerente ale societății occidentale postbelice. În primii ani de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, viața artistică din America și din Vestul Europei intra într-o etapă a freneziei recuperatoare, a resurecției musicalurilor, cu strălucirea lor compensatoare, de la eclerajul scenic până la iluminatul stradal de pe celebrele bulevarde mondene. Se căutau noi formule de creație, prin integrarea structurilor interbelice care nu-și epuizaseră nici mesajul, nici căile de acces spre emoția privitorului.

AAIP_afiș

După 64 de ani de la data premierei, o nouă echipă de producție redescoperă filonul aurifer și se hotărăște să atace imposibilul, aducând pe scena teatrului de pe Broadway povestea de iubire dintre Jerry Mulligan, pictorul american sosit la Paris, și Lise Dassin, o tânără și adorabilă balerină franceză. Fără experimente dramatice inutile, fără artificii neverosimile, fără a exagera sinteza dintre tehnicile cinematografiei cu ale teatrului – așa cum, din păcate, prea des se întâmplă în teatrul contemporan -, regizorul Christopher Wheeldon a construit un spectacol de toată frumusețea, strunind execuția spre configurarea Parisului din anii de după război. O lume străbătută de artiști, eliberată de sub spectrul ororilor, își cere dreptul la celebrarea vieții și a iubirii, în numele creației artistice intrate în eternitate. Scenariul conceput de Craig Lucas a cunoscut propriile avataruri în procesul de transpunere în versiunea scenică, destinată unui tip diferit de receptare. Într-un articol din cotidianul american St. Louis Post-Dispatch se evocă un asemenea obstacol al îndoielilor, contras în puține, dar sugestive cuvinte ale autorului: ,,There is no reason to re-create the movie. It is sui generis.” Și totuși, sensul unui arhetip se materializează prin forța sa de infuzie și de reintegrare în infinite virtualități. Între model și noua creație diferențele sunt sensibile și vin, mai ales, dinspre scenariu și viziunea regizorală, conjugate cu exigențele interpretării live. Muzica lui George Gershwin și versurile scrise de fratele său, Ira, generează misteriosul fluid în ale cărui acorduri se topesc delicatele istorii și întâlniri, interludiile dinamice ale dansului, ritmul afectiv al personajelor. Amintim doar câteva dintre cele 17 piese inserate: Concerto in F, I Got Rhythm, Second Prelude, Ive Got Beginners Luck, The Man I Love, S Wonderful, Who Cares?/ For You, For Me, For Evermore, Ill Build a Starway to Paradise, An American in Paris, They Cant Take That Away From Me… Nu întâmplător, premiera mondială a musicalului a avut loc în decembrie 2014, la Théâtre du Châtelet, situat în inima Parisului, într-un spațiu cu o bogată simbolistică istorică și culturală. Într-un decor autentic, pulsând sincron cu viața marilor bulevarde, muzee, pinacoteci, studiouri de balet și legendare cafenele pariziene, aventura musicalului american a început sub cele mai fericite auspicii, cucerind, în scurt timp, mai multe premii Tony și deschizându-și calea spre franciza londoneză, care l-a apropiat de spectatorii săi europeni.

Vizionarea unui astfel de spectacol este ea însăși o experiență, poate irepetabilă. Perioada repertorială fiind limitată în timp, e lesne de înțeles că fiecare reprezentație se joacă cu casa închisă. Din momentul în care the safety curtain se ridică în aplauzele publicului (căci la teatrul londonez se aplaudă vârtos și cu urale, inclusiv în timpul musicalului, la finalul fiecărei scene), spectatorul pătrunde într-un miracol ce se derulează hipnotic, cu precizia unui ceasornic elvețian. Niciun detaliu de atmosferă, de luminozitate, de concentrație spațială ori de butaforie scenică nu se pierde din vedere. Sincronizarea dintre muzica orchestrei, dansul actorilor, schimbarea decorurilor din mers, ca parte a regiei, totul funcționează perfect. Sinopsisul poveștii de iubire preia cu sine inocența și limpezimea scenariul amoros din filmul omonim. După încheierea războiului, într-un Paris ce se reface din propriile-i ruine asemenea păsării Phoenix, orchestrându-și vendetele împotriva femeilor colaboraționiste, poposește pictorul Jerry Mulligan (Ashley Day), fost locotenent al armatei americane. Întâlnirea cu balerina Lise Dassin (Leanne Cope) va declanșa o puternică pasiune în jurul căreia se va concentra întreaga intrigă a piesei. Și aceasta deoarece Lise se află într-o relație, pe care nu și-o dorește, cu Henri Baurel (Haydn Oakley), în timp ce Jerry se rătăcește un timp în brațele unei protectoare bogate și influente, iubitoare de pictură, Milo Davenport (Zoë Rainey), deosebit de senzuală în prima apariție scenică, înveșmântată într-o rochie de un verde smarald, matur. Tuturor li se alătură pianistul Adam Hochberg (David Seadon-Young) și grupurile dansatorilor de la cluburile de noapte din Montparnasse și ale balerinilor.

De la clar-obscurul inițial, scăldat într-un cenușiu amorf, semn al lumii căzute în haosul războiului, și până la explozia de strălucire și culoare, privirea glisează imperceptibil. Efectele vizuale sunt create de jocul oglinzilor, de proiecțiile discrete de pe fundalul generos, acoperit cu imagini ce redau pe rând, într-o grafică stilizată, Arcul de Triumf, Bulevardul Champs-Élisées, malurile Senei, străzile Parisului, opulentele scene ale cluburilor de noapte, dar și lirismul decorului de balet, amintind de formele geometrice și arta abstractă a lui Wassily Kandinsky. Ziua și noaptea curg asemenea norilor fin desenați, întrețesându-se în reflectarea difuză a luminii hașurate într-o cromatică densă. Fără a complica în mod exagerat intriga, asemenea oricărui text destinat musicalurilor în stil american, scenariul permite expansiunea altor mijloace teatrale. De la formula tradițională a teatrului în teatru și până la erupția carnavalescului ori la punerea în abis, prin iluzia dublei perspective, a proiecției unei săli virtuale de cealaltă parte a spațiului de joc, regizorul nu a făcut deloc economie de imaginație, mixând o suită generoasă de limbaje scenice. Actorii sunt, în egală măsură, excelenți dansatori și interpreți ai partiturilor muzicale, cu o expresivitate deosebit de nuanțată, cu o grație și agilitate corporală zvâcnind sub impulsul combustiei interioare. Împlinirea iubirii dintre Jerry și Lise e sărbătorită printr-un duet fără cuvinte, o poezie a ritualului erotic de o copleșitoare tandrețe.

De bună seamă, preparativele echipei tehnice sunt la fel de bine puse la punct, totul funcționând impecabil, într-o operă cu secvențe perfect legate și cu porțiuni de climax dozate armonios. Datorită sonorizării uniforme, în orice colț al sălii de la Dominion Theatre sunetul se aude perfect, cu aceeași intensitate, ceea ce ne-am dori să se întâmple în cât mai multe teatre din lume. Pentru că o creație de o asemenea complexitate trebuie trăită, și nu povestită, recomandăm iubitorilor de musical de cea mai bună calitate, care se află în aceste zile la Londra, să nu ocolească Dominion Theatre. Producția este cu adevărat de excepție, iar receptarea sa devine ea însăși o experiență, poate irepetabilă.

 

Pentru vizualizarea întregii echipe artistice și tehnice, recomandăm o vizită virtuală pe site-ul spectacolului: https://www.anamericaninparisthemusical.co.uk/about/cast-creatives

Notă: Spectacol vizionat în 2 decembrie 2017, la Dominion Theatre din Londra.

 

 

 

6 Comentarii

  1. Dușan Crstici says:

    Sunt onorat de comentariile dumneavoastră îndeosebi pentru stilul fermecător prin care reluați esența recenziei, cu alte cuvinte, mai minunate,(dacă este posibil!). Sunt conștient că nu merit aprecierile dumneavoastră, dată fiind infatuarea moștenită prin apartenența etnica, dar, citindu-le, nu-mi pot reprima bucuria si încântarea…infatuanta!Vă propun cu tot respectul cuvenit, să mai închidem, armonios(cum altfel!), doua cercuri. Primul se refera la faptul ca la scurt timp după premiera pariziană a capodoperei, fratele lui Ceaikovski, aflat la Paris, a cumpărat partitura, trimitand-o lui Piotr Ilici , la rugămintea acestuia, astfel încât, după patru ani, planeta a primit cadou o altă capodoperă, „Lacul lebedelor”! Al doilea cerc , il vom închide pornind de la maestrul Mapleson, care și-a demonstrat geniul muzical si la New York, după Londra, spre binele planetei iubitorilor de opera, și terminând în zilele noastre cu Sir Andrew Lloyd Weber, conducătorul invaziei britanice de musical cu ținta cuceririi Broadway-ului. A transformat Atlanticul intr-un ocean musical al unirii West end-ului londonez,,iubit de dumneavoastră, cu Broadway-ul East Coast-ului american! Cu deosebit respect,multe mulțumiri si …La multi ani! Dușan Crstici

  2. Dușan Crstici says:

    Addenda istorica: Până la premiera pariziană a operei Carmen din 1873, in Parisul restauratiei burbonice, după „Les trois glorieuses” (Bizet nu se născuse inca), au urmat alte momente traumatizante pentru restauratori: revoluția din 1848, deturnată in al ll-lea Imperiu napoleonea, demolarea Parisului regal de către domnul Haussmann, înfrangerea de la Sedan , urmată de Comuna din Paris, si , înnăbușirea sângeroasă a acesteia, astfel încât, înțelegerea genialității lui Bizet s-a dovedit a fi o sarcină prea mare. Noroc cu proeminenta figură a impresarilor londonezi, James Henry Mapleson. „Fiul arțarului” a salvat capodopera! Nostalgic al Parisului regal, Dușan Crstici

    • Extraordinare conexiuni! Mi-au deschis apetitul spre lectura unor texte din secolul al XIX-lea francez. Da, nimic nu e lipsit de importanță în complicata experiență a afirmării unei capodopere, a ocupării locului binemeritat în istoria sa și în cea a posterității: personalități, evenimente, mână a destinului… Parisul de astăzi păstrează mult din ecourile timpurilor regale. Cu mulțumire și deosebită considerație, Maria Hulber

  3. Dușan Crstici says:

    Addenda mea culpa: la provocarea soției a avut loc tragicul concurs de înot. Evident, soția l-a provocat, iar eu, imaginandu-mi temperatura apei Senei intr-o frumoasă zi de primăvară pariziană, m-am pierdut in labirintul ortografiei. Rog clemență! DC

  4. Dușan Crstici says:

    O primă cronică minunată, în debut de nou an! Este un semn major de bun augur, atât pentru dumneavoastră ,atât de inspirată in scrierea ei, cât și pentru,noi, fidelii dumneavoastră cititori. Probabil, împlinirea unui vis de vară londonez, în pragul sărbătorilor de iarnă, să vă fi inspirat hotărâtor în scrierea unei atât de profunde si importante cronici. De la alegerea titlului, inspirația a curs precum bătrâna și buna Tamisa in …. reflux. ! Legătura muzicală dintre Paris si Londra a fost stabilită ,spre binele omenirii de premiera londoneză a operei lui Bizet, devenită nemuritoare, după acest spectacol, Carmen! Parisul restaurației burbonice, traumatizat si de „Les trois glorieuses” prin huiduielile (parțiale, ce-i drept) l-a mâhnit in așa măsură pe genalul compozitor, încât, l-a provocarea soției a acceptat un concurs de înot în Sena, dintr-o zi frumoasă de primăvară, concurentul fiind prietenul lor comun, deloc echidistant între ei. Finalul concursului este înscris pe piatra funerară a tragicului Georges Bizet. Exceptionala remarca prigonirii doamnelor colaboraționiste(inclusiv a domnișoarei Coco ). Aceasta prigonire a fost maximum de necaz in explozia de bucurie a zilei de 23 august 1944. Am avut si noi parte de această zi… Cu deosebită considerație, Dușan Crstici

    • La mulți ani, domnule Dușan Crstici! Am citit cu multă bucurie impresiile, adnotările și completările dumneavoastră, binevenite, la fel ca întotdeauna. Nu cunoșteam până acum detaliile despre începuturile spectacolului de operă ,,Carmen” de Bizet, cu ale sale întrepătrunderi spațiale, între Paris și Londra. Istoria glorioasă a unei capodopere muzicale! Ați observat cu finețe remarca prigonirii, a pedepsirii trădărilor colaboraționiste. Nu sunt deloc simple aceste musicaluri în desfășurarea scenariilor, fiindcă au subtilități ce absorb în matca lor complexitatea contextului real. Depinde doar de privitor să străpungă dincolo de voalul aparențelor strălucitoare și să contemple Arta, ca sublimă formă de recuperare și revitalizare a unui timp ce nu și-a epuizat nici pe departe generosul mesaj. Din fericire, chiar astăzi organizatorii spectacolului de la Dominion Theatre și mass-media culturală britanică au anunțat că înregistrarea sa va fi difuzată în cinematografe începând din 16 mai 2018. Evenimentul suscită deja o intensă emoție, cu atât mai mult cu cât ultima reprezentație scenică la Londra a avut loc cu doar două zile în urmă. Iată că un cerc se închide armonios: la început a fost filmul, apoi acest minunat musical, cucerit de-acum, pentru totdeauna, în ilustra galerie a marilor creații artistice…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *