Interviu CRISTINA PREUTU: Propaganda comunistă – tehnici, instituții și instrumente

Dialog exclusiv LaPunkt între  CRISTINA PREUTU și Cristian Pătrășconiu.

De unde vine cuvîntul ”propagandă”? Și ce vrea el? Sau măcar ce vor oamenii cu el / de la el?

Definirea propagandei a constituit una dintre provocările subiectului acestei cărți, transformând cercetarea mea într-un adevărat drum al Damascului. Asta pentru că nu puteam avea o singură definiție a propagandei, acest fenomen fiind prezent în toate tipurile de regimuri politice, fapt care face ca funcțiile sale, principiile, mijloace, scopul și chiar efectul să fie întotdeauna diferite. Cele mai multe analize istorice și sociologice au căzut de acord că termenul de „propagandă” vine de la numele organizației misionare catolice, Congregatio de Propaganda Fide, organizată din 1622. Scopul instituției era de a răspândi dogma creștină și de a convinge populația că Biserica deține adevărul absolut asupra fiecărui aspect al vieții. Cei care aderau la această misiune considerau că propaganda reprezintă toți stimulii care implică o schimbare de atitudine într‑un mod prestabilit. Muzica, educația, lecturile publice, cărțile și alte asemenea activități influențează viața individului, prin urmare pot fi definite ca tehnici de propagandă. Se consideră că propaganda modernă a apărut o dată cu Primul Război Mondial, moment în care au început să apară studii despre metodologia propagandei, despre formele ei de difuzare și obiectivele urmărite. Apariția regimurilor totalitare a atras atenția asupra acestui fenomen al propagandei, care era văzută ca motor de difuzare a ideologiei. După o celebră observație a autoarei Hannah Arendt, „propaganda și teroare sunt două fețe ale aceleași monede”. Însă propaganda nu s-a limitat doar la conceperea celor mai performante metode de difuzare a ideologiei, ci s-a preocupat de tot ceea ce înseamnă procese de comunicare, mass-media, educație, cultură. Toate aceste domenii intrau sub aceeași cupolă a discursului oficial.

preutu coperta carte

Ați mers, în lucrarea dvs apărută la Editura Universităţii „A. I. Cuza” din Iași, pe un decupaj de aproape un deceniu: 1965-1974. De ce e relevant acest pasaj temporal pentru propaganda comunistă de la noi?

În cadrul lucrării menţionate, am inițiat analiza într-un sens invers. Mi-am îndreptat atenția asupra perioadei 1965-1974 întrucât mi s-a părut a reflecta cele mai mari și mai complexe metamorfoze ale regimului comunist din România. Iar cercetarea pe care am făcut-o pe parcursul anilor mi-a confirmat această intuiție. Această perioadă a fost doar secvențial abordată în istoriografie și avem încă foarte multe aspecte de analizat și de înțeles. În plus, criza regimului de la finalul anilor ʼ80 nu ar putea fi cu adevărat înțeleasă fără evoluțiile ulterioare ale acestuia.

În 1965 a fost ales noul conducător de partid, Nicolae Ceaușescu, ceea ce a constituit un moment prielnic pentru regim de a se readapta contextului intern și internațional. Anul 1965 nu constituie neapărat o ruptură față de trecut, întrucât multe dintre politicile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, promovate de către acesta în ultimii ani, au fost continuate, iar printre acestea se număra și politica de îndepărtare de centrul decizional de la Moscova, însă planurile lui Nicolae Ceaușescu se prevedeau a fi mult mai mari, observabilă fiind și schimbarea denumirii statului, a partidului, precum și schimbările din cadrul Secretariatului CC și a Biroului Politic. Unul din elementele decisive în această nouă direcție a comunismului din România a fost combinaţia între căutarea unui drum propriu şi deschiderea economică, culturală și politică către Occident. Să nu uităm faptul că la finalul anilor `60 au fost desființate vizele de călătorie în Occident, ceea ce a dus la un schimb de specialiști, materiale și idei, care au contribuit decisiv la recreionarea regimului. Am avut în vedere în lucrarea mea și impactul momentului „august 1968” asupra României, episod care a marcat în mod cert popularitatea internă și externă a lui Nicolae Ceaușescu. Exprimările artistice și culturale reflectau această apropiere a României de Occident, iar referințele la realismul socialist sau la modelul sovietic erau tot mai puține. Un alt episod pe care l-am analizat în carte și care face parte din acest proces de redefinire a regimului este cel al tezelor din iulie 1971, a căror efecte se vor resimți cu adevărat din a doua jumătate a anilor `70. In acest sens, Consiliul Culturii și Educației Socialiste a fost autoritatea oficială care a început să centralizeze tot ceea ce însemna manifestare culturală. M-am oprit cu analiza mea la anul 1974, întrucât este anul alegerii lui Nicolae Ceaușescu ca președinte al Republicii Socialiste România. Momentul marca în mod clar o schimbare instituțională, ceea ce anunța și modificări ale politicii interne.

IMG_9634 

Ceea ce era înainte, tot în materie de propagandă comunistă, cum apreciați că a fost: mai brut(al), mai subtil? Dar după 1974, ce se întîmplă, în mare – în aceeași privință, a propagandei comuniste?

Preocupările Secției de Propagandă și Agitație și a Secretariatului CC de a îmbunătăți formele de propagandă și de a-i educa pe cetățeni în spirit comunist demonstra o anumită maturizare a regimului. Iar ca un scurt exemplu, agitația, care era văzută o formă primară a propagandei, dedicată în special oamenilor simpli, de la sate, nu mai era la fel de intens folosită, considerându-se că cetățenii sunt destul de bine educați astfel încât să înțeleagă mesajul mai complex al propagandei. Pe de altă parte, în 1968 a fost introdus un nou sector în cadrul Secției de Propagandă și Agitație, cel al lectorilor, existent doar la nivel județean și considerați a fi o categorie superioară a propagandiștilor. Lucrările de metodologia propagandei erau mai numeroase, temele primite de către propagandiști de la nivel central erau din ce în ce mai diverse, de la probleme economice, la cele politice sau culturale, ceea ce punctează, în mod clar, un proces de profesionalizare a propagandei.

 Unde apreciați că e maximum de eficientă a propagandei comuniste în România?

Este dificil de identificat un punct maxim al propagandei pentru că depinde de ceea ce își propunea, în fapt. Și aici voi da un citat din concluziile cărții: „A avut propaganda câștig de cauză în prima parte a conducerii lui Nicolae Ceaușescu? Răspunsul e ‑ da și nu. În contextul în care propaganda și‑a supradimensionat această funcție de comunicare, care a favorizat circulația informației în societate, iar regimul și‑a asumat această funcție a propagandei, atunci, da, putem vorbi de un succes al său. Dacă luăm în considerare doar dimensiunea de îndoctrinare și de manipulare, atunci putem vorbi de un eșec al propagandei la acel moment”. 

Cine sînt superstarurile propagandei comuniste de la noi? Împart, de fapt, întrebarea în două: staturi instituționale și staruri ”pe persoană fizică”?

Instituția responsabilă cu propagandă era Secția de Propagandă și Agitație, care și-a mai schimbat, în timp, denumirea, în Secția de Propagandă și Presa, sau Secția de Propagandă.

În acest interval este greu de identificat un „star” al propagandei, fiindcă discursul nu era unul centralizat. Procesul de profesionalizare a însemnat și acordarea unei mai mari autonomii discursive și metodologice agentului de propagandă. În sensul că de la Secretariatul CC nu se mai trimitea către Secțiile locale discursurile pe care propagandiștii ar fi trebuit să le țină în fața auditoriului sau în cadrul școlilor de partid, ci doar temele pe care aceștia trebuiau să vorbească. Se încuraja crearea unor discursuri proprii, cu folosirea unui vocabular care să ajute oamenii obișnuiți să înțeleagă mesajul. Am definit acest proces drept o multiplicare a vocii puterii, ceea ce a dus la un mai mic control asupra efectului obținut. Mesajul transmis depindea, în cea mai mare parte, de structura intelectuală a propagandistului. Atenția mea s-a îndreptat mai degrabă asupra unui eșalon 2, 3 al propagandiștilor, dacă putem spune așa, discursul propagandistic la acest nivel fiind mult mai diversificat și neexistând personaje care să se evidențieze în mod deosebit. Evident, un cuvânt importat de spus în tot acest mecanism îl aveau șefii Secției de Propagandă și Agitație de la nivel central și local și secretarii CC care se ocupau de problema propagandei: Cornel Burtică, Dumitru Popescu, Ion Florea, Paul Niculescu Mizil, Miu Dobrescu ş.a.

 Voi prelua acum o sugestie dintr-una din cărțile dlui Lucian Boia dedicată comunismului românesc: la început, comuniștii de la noi erau în numărul cel mai mic dintre țările europene; în 1989, PCR-ul de la noi avea, inclusiv ca proporție, numărul cel mai mare de membri dintre toate țările europene. E acest fapt și un semn că propaganda comunistă a reușit?

 Trebuie făcută o distincție între propagandă și discurs oficial. Nu tot ce vine pe cale oficială reprezenta propagandă, astfel că numărul mare de membri de partid din 1989 nu se datorează propagandei, sau nu numai. Interesele pentru care s-a intrat în partid au fost diverse, de la o acceptare a ideologiei, a conducerii, la interese economice sau nevoi profesionale, dorinţa a de se pune sub protecţia calităţii de membru de partid (calitate în care Securitatea nu te mai putea recruta fără acordul partidului) ş.a. Momentul august 1968, pe care l-am și abordat în lucrarea mea, stă drept dovadă că au existat momente când interesele de stat au coincis cu cele de partid, când voința conducerii s-a întâlnit cu cea a societății. Este momentul când cei mai mulți intelectuali au intrat în partid, susținând punctul de vedere al lui Nicolae Ceaușescu și ideea de apărare a patriei, care, în acel moment și în acel context internațional nu a fost doar o retorică propagandistică.

 DSCN2976

Cum arată o schemă de comunicare a materialelor de propagandă comuniste? Să zicem una dintre cele mai sofisticate. Se începea de unde? Se ajungea la ce anume?

 Aici putem vorbi de două lucruri diferite : de un circuit instituțional al materialelor și de un model de comunicare. În ceea ce privește circuitul instituțional avem o difuzare atât pe verticală, cât și pe orizontală. Se pornea de la Secretariatul CC, în care secretarul care se ocupa cu propaganda definea liniile directoare ale propagandei. Aceste direcții erau discutate în ședințele Secției de Propagandă și Agitație din cadrul Comitetului Central, ședințe la care era prezent și secretarul CC. La acest nivel, se stabileau planurile centrale de difuzare, temele care urmau să fie discutate în cadrul școlilor de partid, iar până spre jumătatea anilor `60 erau construite și discursurile care trebuiau susținute în fața celor care urmau școlile de partid. O dată cu acordarea unei mai mari autonomii agentului de propagandă, de la nivelul Secției de Propagandă și Agitație erau trimise la nivel local doar temele generale de discuție, pe fiecare domeniu în parte, de exemplu: economie, politică internă, politică externă, cultură s.a. Aceste teme ajungeau la comitele de partid județene, apoi orășenești, comunale. Până la cel mai mic nivel instituțional exista o secție de propagandă, ceea ce demonstra importanța acesteia în ecuația regimului. Iar de la acest nivel urma difuzarea pe orizontală a mesajului. Secretarul de la nivel local avea responsabilitatea de a se ocupa de organizarea școlilor de partid și de a înmâna temele primite propagandiștilor locali, dacă putem spune așa, pentru a le prezenta. La acest nivel este destul de dificil de analizat discursul care ajungea la omul obișnuit, întrucât propagandistul avea dreptul de a interveni în discurs și de a-l construi în funcție de cum considera necesar pentru a fi înțeles de auditoriu. În instrucțiunile centrale se preciza faptul că propagandistul trebuia să-și adapteze discursul în funcție de audiență, să vorbească pe înțelesul oamenilor, astfel încât mesajul să se facă înțeles. Însă putem afla cum era receptat mesajul, sau cât mult din acest mesaj gândit la centru ajungea până la cetățean, din rapoartele de activitate pe care propagandiștii trebuiau să le facă periodic, sau rapoartele făcute de către lectori la nivel local. Era și o formă de verificare a activității de propagandă la nivel local. Rapoartele acestor lectori, cu aprecieri, observații și propuneri de îmbunătățire a activității ajungeau la Secția de Propagandă și Agitație de la nivelul Comitetului Central și în funcție de observațiile făcute erau emise noile teme sau propuneri de îmbunătățire a activității. Astfel, putem observa o circularitate a mesajului propagandistic în interior, pentru a avea controlul asupra efectelor obținute și pentru a se putea dezvolta. Deși pare un sistem funcțional, existau numeroase deficiențe ale acestui traseu. Ruptura principala se simțea la nivelul local, atunci când temele erau preluate de către agenții de propagandă. Notele de verificare făcute de către lectori consemnau numeroase probleme de înțelegere a nuanțelor politice de către propagandiști, o absență a celor care trebuiau să frecventeze cursurile de partid, propagandiști nemulțumiți de salarii ş.a. O altă problemă era generată de ceea ce se înțelegea prin propagandă, întrucât, în mod oficial, sub această definiție intrau și activitățile culturale de la sate și orașe, în special activitatea caselor de cultură. Iar în acest sens, erau structurate și aplicate activități care nu aveau de a face cu propaganda politică, cum ar fi festivaluri de muzică populară, cursuri de alfabetizare ş.a.

Cum putem măsura, nuanțat, efectele unor scenarii de propagandă comunistă? Ce trebuiau acestea să producă, ce au produs?

 În analiza mea de tip istoric nu mi-am propus o măsurare a efectelor propagandei, întrucât nu avem mijloace metodologice pentru a face acest lucru. Dar am fost atentă mereu la percepțiile societale, atât cât putem afla din sursele pe care le avem la dispoziție. Ca orice regim, și cel comunist dorea o susținere din partea cetățenilor, iar acest lucru s-a întâmplat în intervalul cronologic asupra căruia ne-am îndreptat atenția. Dar nu neapărat datorită propagandei politice, cât a unor acțiuni și atitudini asumate de către Nicolae Ceaușescu în politica internă și externă. Când limbajul de lemn al propagandei a mai scăzut în intensitate și avem o deschidere către Occident, o atenție acordată trecutului național, un accent acordat intereselor de stat, care nu neapărat că au dominat interesele de partid, ci partidul și-a asumat aceste interese de stat, atunci cetățenii s-au arătat mult mai uniți și mai deschiși în a susține conducerea de la București. Această deschidere nu a fost gândită în prealabil la nivel propagandistic, ci a fost o deschidere naturală a regimului, propaganda trebuind să se readapteze în funcție de ea.

 Ce este, a propos de propaganda comunistă de la noi, ”efectul Belmondo”?

„Efectul Belmondo” este definiția dată de mine unui proces care a început să se manifeste la finalul anilor `70. Deschiderea culturală, politică și economică către Occident a presupus și un procesul de translatare a valorilor și normelor culturale occidentale, un soi de contagiune mentală după expresia lui Gustave le Bon. Oferirea acestor alternative, încurajarea spiritului critic, au dus la anumite așteptări din partea cetățenilor, ceea ce a făcut ca în momentul când regimul a redevenit rigid, s-a reîntors la o administrare hipercentralizată, sau au început se reiasă dificultățile economice în diferite domenii, oamenii au reacționat mult mai vizibil. Mai mult, în mai toate cazurile în care erau  constatate deficiențe, de cele mai multe ori, de ordin economic sau social, se încerca contactarea directă a lui Nicolae Ceaușescu, fiind perceput ca un drept judecător care are bunăvoința de a le rezolva problemele. Denumirea de „efectul Belmondo” mi-a fost inspirată de un articol din ziarul „Scânteia” în care se spune, și aici parafrazez „să-i lăsăm pe tineri să meargă ca Belmondo, dacă Belmondo merge frumos!”.

TBR_8472

Ce fel de scopuri avea propaganda comunistă? Și bune, dar și rele? Sau ea mergea doar în direcția în care a spus un polonez (S.J.Lech – ”toată lumea vă vrea binele; nu vi-l lăsați luat!”)?

Binele și răul sunt determinate valoric și depinde de criteriul la care te raportezi. Analiza mea nu este una valorică și vorbind din punct de vedere istoric, nici nu ar fi corectă o astfel de abordare. Ceea ce putem spune, în urma cercetării făcute, este că pentru o perioadă de timp, scurtă ce-i drept, unele interesele de stat au coincis cu cele de partid, ceea ce a dat o altă rezonanță discursului oficial, și a redus mult din dimensiunea îndoctrinării politice, dimensiune existentă mereu în discursul oficial al regimului comunist, dar în proporții diferite, de la o perioadă la alta.

Ce făcea propaganda comunistă: cucerea mințile oamenilor, lua prizoniere mințile oamenilor, elibera mințile oamenilor?

Toate variantele enumerate de dvs. au existat în realitate, deoarece şi oamenii erau diferiţi şi reacţionau diferit. Nu toţi cetăţenii români gândeau la fel şi nici nu aveau mereu aceleaşi opţiuni ideologice (atunci când le aveau).

Ce nu trebuia să lipsească din manualul bunului propagandist comunist din România?

Una din indicațiile care apărea mereu în lucrările de metodologie adresate propagandiștilor era că un propagandist eficient trebuie să-și adapteze mereu discursul pe înțelesul oamenilor și să aducă un răspuns la problemele cu care aceștia se confruntau în viața de zi cu zi. De aceea, propagandistul urmă să-și desfășoare activitatea în mediul din care a fost recrutat.

Cu ce ”materiale” lucra propaganda comunistă? Ce era pe recuzită, ca să zic așa?

Principalele texte care stăteau la baza discursului propagandistic și promovate ca atare, erau discursurile lui Nicolae Ceaușescu susținute cu diferite ocazii. Urmau apoi alte texte programatice ale partidului, publicate în volume de documente, în ziare sau broșuri speciale.

Și cu ce teme majore? Sînt, intuiesc, cîteva care se distanțează față de restul? Mă gîndesc că marea narațiune a ”omului nou” nu avea cum să lipsească…

Temele propagandei erau structurate în funcție de domeniul în care erau difuzate. Existau teme diferite pentru domeniul economic, pentru educație, cultură ş.a. Tema „Omului Nou” nu dispare în totalitate, dar suferă unele modificări. Se vorbește foarte rar despre „Omul Nou”, noțiunea fiind înlocuită cu cea de „comunist”. Inclusiv trăsăturile acestui model promovat erau diferite de cele ale „Omului nou”, punându-se un accent mai mare pe ideea de om obișnuit, nu neapărat un erou, dar un model de comportament profesional și moral.

Îndepărtarea de politica Moscovei și apropierea de Occident făcea ca discursul oficial să se schimbe, să contureze tot mai mult un comunism de tip național, poate chiar o formă de patrimonialism (nu am identificat o singură expresie, care să definească suficient de bine toate nuanțele regimului din acest interval, dar cred că cei doi termeni sunt cei mai expliciți în acest sens), ceea ce a construit și noi teme ale propagandei. De aceea, una din temele centrale ale discursului oficial și ale discursului propagandistic a fost tema naționalismului.

Unde nu putea să bată / să lucreze / să penetreze propaganda comunistă la noi? Unde erau, pentru aceste narațiuni și pentru actorii acesteia, marile probleme? De implementare, de rezistență radicală. Și unde, în comunismul de la noi, nu era propagandă?

 Erau multe paliere neatinse de propagandă. În primul rând trebuie plecat de la ceea ce era definit la momentul respectiv prin propagandă. Din perspectiva conducerii, sub termenul de propaganda intra și ceea ce definim azi propaganda politică, dar și educația, cultura, diferitele manifestări artistice. Însă, de multe ori, acestea din urmă nu erau atinse de latura îndoctrinării. În casele de cultură, propaganda prin cultură, cum era denumită, însemna și organizarea de serate culturale, cu dansuri și muzică folclorică, cursuri de alfabetizare, concursuri de șah și alte activități asemănătoare, care nu avea nimic a face cu manipularea politică. Toate aceste diferențieri pornesc de la definițiile diferite pe care le atribuim azi propagandei și a ceea ce înțelegeau ei prin propagandă.

Ajută să ne ferim acum, în secolul 21, de diversele forme de manipulare și propagandă studiul propagandei comuniste românești?

Cunoașterea propriei istorii, are rolul ei în educarea spiritului și a minții și cred că asta spune tot.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *