Tensiunea enormă, ce premerge declanșarea unor mișcări sociale, generează anumite inspirații și motivații personale, mai mult sau mai puțin obscure, suplimentare celor comune, care l-ar putea determina pe un protestatar să-și ducă acțiunile la bun sfârșit. Materia primă a acestei tensiuni este un obiect inspirator-motivațional care poate fi orice; o entitate oricât de insignifiantă sau oricât de fantasmagorică. În situații limită, exasperarea îl alimentează pe individ cu un surplus de soluții ce țâșnesc din surse omniprezente. Beția încrâncenării îl obligă să dizolve totul într-o mare omogenă de obiecte indistincte, fiecare dintre acestea având același potențial de a produce soluția salvatoare. Greutatea neputinței îl face să cerșească ajutor de la orice împrejurare. Omul îngândurat – protestatarul de mâine – își desfășoară, după cum îi este obiceiul, activitățile diurne, însă nu oricum, ci scufundat într-un câmp de forțe ce-l poartă pe el, și pe alții aidoma lui, către accesarea unui numitor comun: revolta prin care-și propune susținerea unei democrații autentice. În starea de revoltat, omul sincer cu el însuși se simte neajutorat, lipsit de speranță, infim, slab; dar presupune că o sută de mii, două sute de mii sau trei sute de mii de variate slăbiciuni și vulnerabilități, luate împreună, ar putea însemna cu totul altceva. Sub presiunea unor astfel de dubii istovitoare, omul se-mpiedică dintr-odată, în peregrinările lui meditative, de-un obiect inspirator personal. I se arată, prin păienjenișul nehotărârilor, un obiect care, spre deosebire de indiferența tuturor celorlalte, iradiază fluxuri constante de răspunsuri, metode, certitudini, imbolduri, curaj. Un asemenea obiect mi s-a arătat și mie. Redau, în continuare, povestea unei revelații.
Am intrat, în urmă cu câteva zile, în grandioasa biserică romano-catolică Saint-Sulpice din Paris, cu intenția de a vedea celebrul gnomon pe care aceasta îl adăpostește. (Gnomonul este mai puțin important pentru relatarea de față, așa că îl voi lăsa la o parte.) Pe lângă o astfel de curiozitate pariziană, devenită deja ”browniană”, aici mai pot fi admirate o serie de capele absidale. Toate sunt superbe; încărcătura lor sculptural-picturală impresionează până la extaz. Capela Sfinților Îngeri mi-a atras atenția în mod deosebit: Eugène Delacroix a înfrumusețat-o cu mai multe fresce. Una dintre acestea este și fresca ”Lupta lui Iacob cu îngerul” – cea mai cunoscută; lucrată către sfârșitul vieții pictorului, între anii 1854 și 1861.
M-am așezat pe-o băncuță și-am început s-o contemplu. La început, n-am observat nimic interesant; era o lucrare bine executată de-un maestru pictor distins. Am intenționat să mă mut la următoarea capelă, însă ceva m-a convins să mă răzgândesc și să mai insist în scrutări. Cine știe – mă întrebam cu întrebări care nu-mi aparțineau –, poate-o fi ceva ieșit din comun acolo; un detaliu pe care privirea nerăbdătoare a unui turist nu-l poate accesa. Dar eu nu eram un turist; aveam foarte mult timp la dispoziție. Mi-am îndreptat atenția către prim-planul picturii: tema centrală – lupta dintre un om și un înger. O încăierare formidabilă, o încleștare violentă a două trupuri masive și musculoase, o luptă corp la corp și de la egal la egal care durează multă vreme și, în urma căreia, cineva își va pierde cu siguranță viața. Mă gândeam surprins și intrigat: cât de nepotrivit este un asemenea conflict! Un om și un înger gata să-și ia viața unul altuia; omul – inamicul unui înger și, mult mai paradoxal, îngerul – inamicul omului. Îngerul este o ființă ce-și manifestă existența la limita dintre divin și uman, așadar are două componente: divină și umană, spirituală și corporală. Omul este doar uman, este numai corp, este un caz particular al îngerului. Lupta dintre un înger și un om nu numai că este imposibilă, dar este și un nonsens. Ori îi lipsea ceva picturii ori îi adăugam eu ceva dintr-o inerție a obișnuinței cu bătăile dintre oameni. În momentul acela de neînțelegere profundă, am primit răspunsul așteptat. Focalizându-mi și mai bine privirea, am realizat că mușchii îngerului nu sunt deloc încordați! Ori, cel puțin, nu mai încordați decât ai unei persoane care vrea să îmbrățișeze o altă persoană. Neîncordarea musculară a îngerului a fost factorul decisiv care a declanșat o avalanșă de noi interpretări și care a transformat fresca lui Delacroix în obiectul meu inspirator. Reinterpretarea din titlu îi aparține de fapt pictorului.
Lupta lui Iacob cu îngerul este un episod biblic învăluit în mister care se găsește în capitolul 32 (22 – 32) al Genezei. Este un subiect notoriu, controversat, asupra căruia s-a hermeneutizat până la delir, o sursă continuă de inspirație pentru artiști din toată lumea: scriitori, sculptori, pictori. Discuția este mult prea vastă pentru a fi rezumată aici. Însuși rezumatul ar căpăta proporții descurajatoare. Mai multe detalii utile se găsesc în cartea ”Despre îngeri” a lui Andrei Pleșu, partea a II-a – ”Experiențe, tatonări, lecturi”, capitolul intitulat simplu ”Lupta lui Iacob cu îngerul”. Istoricitatea cazului a contribuit foarte puțin la inducerea inspirației mele, de aceea, de-un folos copleșitor mi-a fost restrângerea analizei numai la ceea ce transmite pictura. Delacroix nu redă cu fidelitate descrierile din biblie, prin urmare, spune o altă poveste. Presupunerea simplificatoare că nu ni s-a dat nimic dinainte este astfel justificată.
Să privim încă o dată scena luptei. Un om teribil de agresiv, cu musculatura încordată la maximum, încearcă să îmbrâncească un dușman care se întâmplă să fie un înger. Își folosește toată forța pentru a elimina un inamic. Își folosește și greutatea corpului, iar asta îl face să împingă cu capul înainte, așa cum fac taurii nervoși, pierzând contactul vizual cu adversarul, dar căpătând astfel și mai multă forță. Figura îi este întunecată, urâtă și crispată; ochii holbați. De cealaltă parte, la o analiză mai atentă, se poate vedea că îngerul nu-și încordează masa musculară. Figura îi este luminoasă, frumoasă și blândă, privirea calmă și miloasă, poziția corpului este echilibrată. Din felul în care reacționează, parcă ar veni în întâmpinarea unei îmbrățișări, sau a unei invitații la dans, fără semnul vreunei încercări de a evita un atac. Întreaga situație pare să conducă la concluzia că îngerul naiv este pe cale să fie înfrânt. Dar lucrurile nu stau tocmai așa: de ce ar mai avea nevoie oare omul să-și folosească toți mușchii în condițiile în care dușmanul nu opune rezistență? Este un mister infiltrat aici a cărui dezlegare o constituie însăși natura îngerului: are atât o parte divină, cât și o parte umană. Valorează cât un supraom, în aceeași măsură – cât un subzeu. Componenta lui divină îi permite să se comporte ca un bloc masiv de piatră de care – omenește – nu se poate trece. Are o doză de imaterial prin care materialul nu se poate infiltra. Oricât s-ar chinui, omul nu poate doborî un semizeu. Insist pe următorul detaliu crucial: în vreme ce omul este doar corp, îngerul este și corp și spirit. În vreme ce omul este violent numai prin corporalitate, îngerul este violent numai prin spiritualitate. Oh, dacă îngerul și-ar mai folosi și trupul!
În ce fel a devenit această frescă, această reinterpretare a lui Delacroix la scena biblică a luptei dintre Iacob și înger, o sursă de inspirație pentru un om care trăiește sub presiunea unor nedreptăți continue – produse de autorități guvernamentale – și care simte că nu are niciun fel de putere pentru a le neutraliza? Cum l-ar putea ajuta o pictură pe un om aflat în ajunul unui protest de-o amploare memorabilă? Dacă, pe lângă însuși protestul, pe lângă ieșitul în stradă, pe lângă nenumăratele marșuri între guvern și parlament, pe lângă scandarea de lozinci cu toptanul, simt că tot nu am putere și nu știu cum să anihilez răul pe care guvernul plănuiește să mi-l facă, mă-ntorc spre fresca lui Delacroix și constat cu bucurie că-mi poate oferi niște sfaturi inestimabile, mai mult curaj și mai multă putere de a insista.
Guvernanții actuali atacă; în chip colectiv, ei joacă rolul musculosului cel rău din frescă. Acolo se vede că răul are chip inuman. Noi, societatea civilă, nu trebuie să-i ignorăm, nu trebuie să ne dăm la o parte din calea lor; trebuie să existe o luptă. Noi suntem îngerul cel bun care participă la luptă fără a da semne de violență. Suntem binele cu chip angelic. Pe lângă hidoșenia și cruzimea guvernanților, asemănarea noastră cu niște îngeri nu mi se pare a fi deplasată. Și, totuși, nu suntem îngeri, nu avem nimic divin în noi. Putem încerca, mai întâi, o îmbrățișare – violența fizică minimă. Propunerea lui Gabriel Liiceanu de a face câțiva ani de închisoare în locul lui Dragnea, numai să-l vadă dispărut de pe scena politică, este un tip aparte de îmbrățișare a răului. Dar și acest suav efort este, în practică, inutil. În aceste condiții, în absența forței corporale brute, ce arme nevăzute, ce instrumente imateriale avem la dispoziție? Cu ce să le ținem piept? Răspunsul este că ne putem folosi de alte avantaje imateriale precum blândețea, cinstea, bunătatea, cumințenia, virtuți pe care numai noi le avem în această luptă. Ei sunt doar materialitate, ei sunt doar banii pe care îi fură, sunt doar mașinile scumpe pe care le conduc, sunt praful din piatra caselor pe care le dețin. Violența noastră să fie practicarea exagerată a civilității – blocul de marmură pe care răul nu-l poate sfredeli.
Să fim senini și înțelepți precum îngerul lui Delacroix, detensionați fizic, dar bine tensionați în virtuți, într-o grea, obositoare și permanentă urmărire și înfruntare a răului, situându-ne nu departe de amenințarea lui. Poate că numai așa, într-o bună zi, sub presiunea insuportabilă a insistențelor noastre catifelate, va ceda. Alte soluții nu sunt posibile. Aceasta este paralela inspiratoare ce mi s-a arătat.
