Între cer şi pământ

Din şirul lung al cărţilor lui Andrei Cornea, a căror simplă menţionare ar ocupa prea multe rânduri, mă mulţumesc să evoc doar titlurile spre care mă întorc nu dintr-o admiraţie epidermică, ci din nevoia de a recântări substanţa unei gândiri organice, care-şi asumă (şi) vremelnicia. Căci, ştim bine, dintre marile victorii ale umanităţii – gândirea, libertatea şi moralitatea – nici una nu are caracter defintiv. Prima la care nu ezit să revin periodic este Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii – o remarcabilă meditaţie asupra libertăţii, examinată prin raporturile ei cu opţiunea, cu incertitudinea, cu riscul. Nu doar teroarea a hrănit sistemele totalitare, ci şi teama omului de propriile-i alegeri: de aceea a fost libertatea întotdeauna fragilă – pentru unii de preţ, pentru alţii de nimic. În fine, Când Socrate nu are dreptate, De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Pătiniş şi Turnirul khazar aduc la lumină – filosofic, parabolic – ceea ce e îndeobşte trecut cu vederea în marşurile obtuz-triumfătoare de astăzi: opţiunea a doua (rolul ei esenţial în problematica dialogului), testul de auto-incluziune şi proba responsabilităţii.

Andrei Cornea nu rămâne numai pe teritoriul reflecţiei şi al istoriei ideilor. Bun cunoscător de literatură (după cum se vede şi din ancorele aruncate spre paginile lui Jonathan Swift, Kafka, Bulgakov, Elias Canetti şi Soljeniţîn în Miracolul…), e atras el însuşi de proză. Desigur, o proză prinsă din cheagul marilor întrebări. A început în 2009 cu construcţii narative mai puţin întinse, Poveşti impertinente şi apocrife, a continuat cu romane – Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia şi Lanţul de aur (Bucureşti, Editura Humanitas, 2017).

A (nu) ascunde

„Uluire, dragul meu: asta-i ceea ce a simţit tânărul Simplikios, când întâia oară l-a văzut pe străin, abia debarcat dintr-o galeră pe cheiul cel vechi al Pireului, portul Atenei, unde acostau vasele comerciale. A încremenit pentru o clipă, abia crezându-şi ochilor, apoi n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să murmure versul unei poete moarte cu o mie şi ceva de ani în urmă: ‹‹Asemenea zeilor mi se-ntruchipează bărbatul care/ Înaintea-mi stă şi m-ascultă, dulce vorbire grăind…›› Fii însă înţelegător cu el, Teodoros: tânărul Simplikios (n-avea încă nici 24 de ani împliniţi pe atunci) trăia, în felul lui, mai mult printre morţi decât printre vii”. N-am să lungesc vorba: primele fraze ale romanului stabilesc fără echivoc tipul de naraţiune şi cronotopul romanesc – Atena secolului al VI-lea. Mai precis, povestea începe în anul 529, pe vremea împaratului Iustinian, care doreşte să impună creștinismul ca religie de stat în Imperiul roman. Cu alte cuvinte, este epoca platonismului târziu, mai precis a ultimelor zvâcniri ale acestuia, înainte ca școala filosofică reînființată cu un secol în urmă de neoplatonicianul Proclos să fie închisă la ordinul împăratului: a semnat un decret prin care se interzicea orice învăţătură publică dacă ar fi cuprins „nebunia sacrilegă a elenilor”. Semnele unor vremuri tulburi se contopesc cu însemnele spaţiale dintr-o Atenă neaşezată, decăzută, care-şi dărâma orbeşte panteonul. Câteva zeci de ani înainte şi după 529, timpul se plasticizează, de-forrmat sub presiunea habotniciei şi a puterii discreţionare, iar spaţiul se modelează la rândul lui, distorsionat de bunul plac al istoriei şi înăbuşit de intoleranţă. Însă, în timp ce cadrul narativ general e de la bun început desluşit, echivocul planează asupra naratorului şi a celui care ascultă (Teodoros), căci identitatea lor se dezvăluie abia în ultimele pagini ale cărţii.

cornea

Neclare la prima vedere, dar nu mai puţin reale sunt elementele de legătură care aduc laolaltă, izbitor, miturile şi istoria, realitatea practică şi ideile filosofice, libertatea şi puterea constrângătoare. Sau adevărul şi iluzia. Tocmai în relevarea acestor punţi ambigue constă una dintre reuşitele cărţii lui Andrei Cornea. Care e locul gânditorului în cetate? Cun să procedeze atunci când cetatea e făcută praf şi pulbere în numele unei filosofii metamorfozată în ideologie? Cum e posibilă teribila prefacere a ideii luminoase într-o catastrofă politică? Există oare, în problema adevărului, o fericită proporţie între tăinuire şi descoperire? Nici ultimii filosofi ai Şcolii din Atena nu se pot pune de acord în privinţa unui răspuns la întrebarea din urmă: Simplikios susţine ieşirea adevărului dintre umbrele care-l învăluie (de vreme ce adevăr înseamnă, etimologic, neascundere, a-letheia), iar Damaskios (cel care conduce Şcoala) recunoaşte că e o discuţie atât de complicată încât nu-i poate găsi o dezlegare.

Spiritul şi litera

Dezlegare i-a găsit însă un rege care, în timp ce Atena încerca să-şi înlăture urmele trecutului păgân (chiar dacă era vorba despre sculpturile lui Phidias), s-a apucat să construiască lumea ideală în propria patrie, ştergând de pe faţa pământului tot ce nu intra în tiparul fantasmei sale – construit pe o lectură în litera filosofiei platoniciene, nu în spiritul ei.

De spiritul Dialogurilor platoniciene s-au ocupat, în schimb, filosofii „lanţului de aur” (imagine preluată de la Homer) – cei care alcătuiesc „legătura de nedesfăcut dintre cer şi pământ […]. Dar, atenţie, asta n-ar trebui să fie motiv de înfumurare deşartă, aşa cum vedem în multe cazuri, căci cinstea se cumpăneşte cu o mare datorie, pe care cu greu şi puţini dintre noi izbutim s-o plătim cumsecade. […] Şi sperăm să nu se rupă odată cu noi acest ‹‹lanţ de aur››, ci să-l încredinţăm pe mai departe celor care vor veni după noi, din generaţie în generaţie,  pentru ca să nu se piardă de pe lume amintirea a ceea ce-i adevărat, frumos şi măreţ.”

Lanţul de aur poate fi citită ca o carte despre mobilitatea fertilă şi imobilismul dezastruos al ideilor e dincolo de orice îndoială. Dar la fel de limpede e că ideile nu generează un apendice narativ artificial, ci apar în chip natural în poveste unei lumi care se hrănea din concepte şi producea, la rândul ei, gândire. E drept, cititorului nefamiliarizat cu filosofia îi este greu să urmărească lungile dezbateri în care intră Simplikios, Damaskios, Străinul şi Alypios, dar străduinţa de a plonja în mintea altora e necesară pentru a descoperi sensul lumii – reale şi ficţionale, cu decuplările şi interferenţele pe care acestea, abil, le implică. Nu voi expune nimic din traseele personajelor, pentru că s-ar nărui bună parte din farmecul lecturii. Remarc doar că Lanţul de aur prinde contur din răsuciri spectaculare, din travestiuri, crime, trădare, fidelitate şi iubire, din comploturi şi pedepse, din empatie şi ironie. Ori din manipulări rudimentare şi rafinate turniruri de argumente (creştine şi filosofice). O întreagă împletitură intertextuală îşi face loc în poveste, inserând, în ipostaze neobişnuit distilate, pasaje din Pindar, Sappho, Platon, Aristotel şi Vasile cel Mare ori fragmente din Istoria declinului şi a căderii Imperiului Roman a lui Edward Gibbon.

Punctul de fugă

Se pune tot mai frecvent problema dacă, în universul hipertehnicizat de astăzi, filosofia şi, în general, umanioarele îşi mai găsesc locul. Din universităţi (care altădată se sprijineau cu orgoliu pe tradiţia gândirii critice şi creative) au început să fie îndepărtate, pe motiv că omul se dezvoltă în raport cu creşterea economică, nu cu evoluţia lui interioră. Sau cu durata metabolizării unui gând. Într-o astfel de conjunctură, care mutilează umanitatea prin relegarea disciplinei gândirii şi a elanului imaginativ (implicit, a dimensiunii morale şi întinderii speculative), Lanţul de aur e o încercare de pedagogie onto-teologică prinsă în rama flexibilă a istorisirii şi emoţiei. Pune o dublă problemă de gust: gustul estetic şi gustul libertăţii. Dacă apetenţa estetică poate fi formată, despre gustul libertăţii există dubii. Iar punctul de fugă al naraţiunii tocmai acesta este – libertatea ca autoeducare creatoare, nu ca arbitrar justificat drept necesitate.

La fel ca Miracolul…, dar cu mijloace care transformă istoria ideilor într-o poveste aflată sub semnul fascinant al Hiperboreei, Lanţul de aur arată cum poate (sau nu) să funcţioneze o lume cu mai multe sisteme de valori simultan, când acestea se arată a fi incompatibile unele cu altele.

 

(Textul a fost publicat în revista „Orizont”, XXVIII, 2017, nr. 9, p. 10.)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *