HAMLET ŞI JURNALUL FERICIRII

Deşi între Anglia elizabetană şi România comunistă s-au interpus aproape patru veacuri, ambele epoci ne pun pe gânduri când reflectăm la constrângerile exercitate de o autoritate centralizată asupra minţii liber-cugetătoare.

Dacă am compara idealul renascentist legat de renovatio hominis cu aspiraţia sistemului totalitar de a crea omul nou, am putea descoperi o tendinţă paralelă a puterii oficiale în manipularea artei în scopuri politice, în transformarea artistului în curtean, respectiv în agent de propagandă. Dintr-un asemenea unghi, cultura ne apare ca o sabie cu două tăişuri, interpunându-se între patronaj şi cenzură, dependenţă financiară şi emancipare spirituală, între atitudinea fluid-oportunistă şi inflexibilitatea unei opţiuni morale.

În acelaşi sistem de referinţă, cuvintele unei opere de artă devin ambivalente, deoarece sunt purtătoare ale acestei medieri între extreme. În viziunea lui Mihail Bahtin, dualitatea mesajului literar, trimis cititorului, sub presiunea cenzurii, începe să revele forţa subversivă a limbajului atât în deconstruirea textului oficial cât şi în subminarea manipulării operate de autoritate.
Hamlet pune în scenă o piesă pentru rege, asigurându-şi publicul circumspect că spectacolul nu va aduce nici o ofensă nimănui, deoarece Uciderea lui Gonzago este traducerea unei tragedii italiene, iar acţiunea oricum se petrece în altă ţară.
Drama lui Shakespeare a fost ‘manipulată’ de regizorii români, pe vremea lui Ceauşescu, în acelaşi mod în care Hamlet, eruditul, a recurs la un text străin pentru ‘a prinde în capcană conştiinţa regelui’ şi pentru a-i demasca vinovăţia.

În epoci de criză, apelul la valorile clasice ale literaturii universale devine o strategie de supravieţuire şi o formă de rezistenţă culturală care se opune disoluţiei morale şi sociale. Mai mult, decizia lui Hamlet de a interpola propriile sale cuvinte în textul italian, pentru a da un plus de relevanţă scopului urmărit, a inspirat în 1970 pe Dinu Cernescu şi în 1989 pe Alexandru Tocilescu.

Ambii regizori şi-au luat libertatea de a modifica piesa lui Shakespeare cu intenţia de a o plasa în contextul specific al României comuniste. În manieră ‘hamletiană’, pe linia conturată de celebra carte a lui Ian Kott, Shakespeare, contemporanul nostru, spectacolele lui Dinu Cernescu şi Alexandru Tocilescu au reuşit să dea spectatorilor de atunci senzaţia neliniştitoare a prezentului imediat şi să facă din textul străin o oglindă a dramei de acasă.
Paralela Stalin/Fortinbras, în versiunea lui Dinu Cernescu, iar în varianta lui Alexandru Tocilescu, triumful securităţii marcat de reapariţia în finalul piesei a lui Rosencrantz şi Guildernstern, precum şi uciderea lui Horaţio, înjunghiat pe la spate de cei doi agenţi, chiar în momentul când noul conducător urma să afle adevărul lăsat cu limbă de moarte de Hamlet, ne pot şoca, dacă ţinem seama de faptul că ambele spectacole ne propun o radicală deviere de la textul original. Totodată aceste modificări concordă cu convingerea lui Shakespeare că arta are menirea să slujească vieţii, prin oglindire şi corectare.

În epoca elizabetană, ca şi în România comunistă, actorul ştia că este cronicarul timpului său şi, recurgând la comunicarea prin artă, găsea strategia dezvăluirii adevărurilor interzise
Dezamăgirea crescândă a lui Hamlet, umanistul, ajuns să revizuiască idealul renascentist al omului universal, din perspectiva tiraniei politice şi a continuei degradări morale, şi-a găsit ecoul peste secole şi a dat pondere dramei moderne a intelectualului într-un sistem totalitar.

Deşi interpretarea regizorală a lui Tocilescu a pus în lumină disperarea omului de cultură într-o lume fără uşi şi fără ferestre spre libertate, spectacolul a avut un răsunet impresionant în lunile premergătoare Revoluţiei. Neliniştea lui Hamlet era incendiară, melancolia sa – mobilizatoare, întreg ansamblul piesei anticipând, prin ritmul tensionant, izbucnirea din decembrie 1989.
Evoluţia spirituală a lui Hamlet se încheie cu revelaţia că într-un cadru social oprimant, cultura e o neputinţă şi în ultimă instanţă o vanitate la care iniţiatul va renunţa. Descoperirea finală a eroului, care percepe un sens divin dincolo de măştile hazardului, arată că religia ar oferi un mod superior de organizare a experienţei, orchestrând haoticul întâmplărilor în epifanie. Din această perspectivă, concluzia lui Shakespeare s-ar putea compara cu viziunea lui Nicolae Steinhardt, ilustrată în cartea sa, Jurnalul fericirii.

Apariţia postumă a volumului ne duce cu gândul la ‘oraţia’ lui Horaţio despre Hamlet. Jurnalul fericirii înregistrează, ca şi piesa lui Shakespeare, traiectoria unui pelerinaj spiritual de la prizonieratul minţii la libertate, de la cultură la religie, de la nelinişte la armonie.
Analiza întreprinsă de autorul român a celor trei moduri prin care deţinutul se poate opune degradării morale într-un asemenea loc, invită la o paralelă cu demersul hamletian.
Pornind de la sugestia lui Alexandru Soljeniţân, Nicolae Steinhardt arată că eliberarea de teama morţii este esenţială pentru un om care intră în închisoare. Când nu te mai agăţi de viaţă, devii invulnerabil, în sensul dantesc al cuvântului. Lăsând în urmă orice speranţă, prizonierul va înceta să mai facă vreun compromis pentru a-şi negocia statutul existenţial.
Într-un fel similar, Hamlet contemplă moartea ca alternativă, realizând că oamenii se cramponează de viaţă din laşitate şi din spaima de necunoscut.

O a doua cale, schiţată de Zinoviev, ţine de strategia disimulării. Deţinutul pretinde că este iresponsabil pentru faptele sale şi joacă rolul nebunului. Nicolae Steinhardt insistă asupra avantajelor comportamentului excentric prin care îţi poţi neutraliza oponenţii, spioni sau paznici. De vreme ce reacţiile unui nebun sunt imprevizibile, astfel încât ele nu pot fi etichetate ori supuse rigorii de către vreo autoritate, se prefigurează posibilitatea ca în cele din urmă purtarea deţinutului să fie ignorată de inamicii săi.
Această modalitate e consonantă cu decizia lui Hamlet de a mima nebunia, în autoapărare. Shakespeare atrage atenţia asupra riscurilor unui asemenea travesti, arătând că cel care ajunge spionul supraveghetorilor lui şi îşi permite să le joace feste, se expune în egală măsură primejdiei de a fi demascat.
Cea de a treia alternativă, oferită de soluţia Churchill-Bukovski, e legată de dimensiunea eroică a fiinţei: cu cât obstacolele sunt mai grele, cu atât mai fascinantă devine provocarea. În această perspectivă, Hamlet simte că este chemat să lupte pentru a curăţa lumea de păcat. În acelaşi peisaj de idei, Nicolae Steinhardt vorbeşte despre libertatea deţinutului în găsirea mijloacelor de a se opune dezintegrării spirituale. Bătălia cu răul dinăuntru şi din afară a căpătat o tentă religioasă, deoarece suferinţa din închisoare l-a făcut să mediteze la răstignirea lui Isus, iar durerea l-a călăuzit spre iluminare. Rezistenţa sa spirituală a fost întărită de credinţa că Dumnezeu îl punea astfel la încercare şi că trebuia să facă tot ce îi stătea în putere pentru a se dovedi vrednic să primească harul.

Într-o epocă de incertitudini crescânde, Shakespeare şi-a întors nostalgic privirea către ordinea medievală a universului, conducându-şi eroul la descoperirea tiparului divin într-o lume haotică; în Hamlet, dramaturgul englez a arătat că ambiţia renascentistă a omului de a-l înlocui pe Dumnezeu cu sinele efemer duce la dezastru, şi că pentru a te sustrage disoluţiei şi dezorientării, trebuie să-ţi recunoşti propriile limite dar şi infinita disponibilitate în ţesătura providenţială a firii.
Jurnalul fericirii a fost scris într-un secol care a început cu moartea lui Dumnezeu, sărbătorită de Nietzsche, a atins apogeul în denigrarea totalitaristă a valorilor sufletului, şi e pe cale să se sfârşească sub semnul celor mai grave îndoieli de sine şi de lume. Chiar în miezul unor astfel de nisipuri mişcătoare, gânditorul român a găsit un punct fix, o linişte luminoasă, pe care Hamlet a întrezărit-o dar nu a atins-o, când a spus: ‘O, Doamne, aş putea fi închis în coaja unei nuci şi m-aş putea simţi regele infinitului, dacă n-aş avea vise urâte’.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *