Dialog exclusiv Lapunkt între ȘERBAN FOARȚĂ și Cristian Pătrăşconiu.
Dacă ar fi fost să vă alegeți o epocă în care să fi trăit, diferită de aceasta, care ar fi fost aceea?
Când eram foarte tânăr, dar şi după, întrebările de tip contrafactual îmi surâdeau mai mult decât acum. Transpunerea în „altă piele” (nu numai psihic vorbind, dar şi somatic) era mai lesne de făcut, graţie maleabilităţii vârstei verzi: puietu-i mai uşor de transplantat decât copacul noduros. După cum era cu mult mai simplu şi să-ţi schimbi, ca un chiriaş grăbit, adresa. Prin ultima se poate înţelege şi epoca în care „ţi-e dat” să vieţuieşti. Am pus „ţi-e dat” în ghilimete, pentru motivul că-i un simplu fel de-a zice. Dacă ţi-e dat, transferul nu-i posibil. Imaginaţia, însă, e liberă să-l facă după bunu-i plac, oricând, oriunde. Imaginaţia şi/sau fantezia, – ultima, parcă, mai anarho-capricioasă, în timp ce prima-şi are propriile-i constrângeri şi repere: vagi intuiţii, déjà-vu-uri, reminiscenţe fulgurante, funcţionând în felul unor borne pe un traseu aleatoriu şi confuz… Altminteri, cu vorbele lui Théophile Gautier, transcrise de către Eminescu la finele „novelei” Sărmanul Dionis: „Nu totdeauna suntem din ţara ce ne-a văzut născând şi de aceea căutăm adevărata noastră patrie. Acei cari sunt făcuţi în felul acesta se simt esilaţi în oraşul lor, străini lângă căminul lor şi munciţi de-o nostalgie inversă… Ar fi uşor a însemna nu numai ţara dar chiar şi secolul în care ar fi trebuit să se petreacă existenţa lor cea adevărată…” (În fine, ca să nu rămân dator cu un răspuns: epoca mea de predilecţie ar fi fost, în ultimă instanţă, aceeaşi cu-a Crailor lui Mateiu. „Ar fi fost”, nu „este”, pentru că, astăzi, nu mai sufăr de sindromul contrafactualităţii. Vorba lui Martin Luther: „Hier stehe ich und kann nicht anders!”)
Ce aţi fi vrut cel mai mult să fiţi şi nu a fost să fie, și nici (mai) are cum să fie?
Din mimetism, „fusesem” mai de toate, dar, mai cu seamă, farmacist, apoi circar. După ce, la şase ani şi jumătate, începusem să iau lecţii de clavir, dar fără o vocaţie, totuşi, „coercitivă” de pianist, nu prea ţineam s-ajung aşa ceva. Nici n-am ajuns, de altfel, căci, după câţiva ani mai rodnici, de-a lungul cărora, prin exerciţiu, clapele nu-mi prea mai trăgeau clapa, iar interpretarea-mi era, cred, tot mai justă, am dat, cam pe la 14-15 ani, de gustul poeziei şi, fără să-i închid pianului capacul, am început să-l neglijez, (presti)digitaţia (silnic, şi aproape zilnic, dobândită la „die Schule der Geläufigkeit”) deteriorându-se treptat. Poate că, respectând un regim straşnic, începând cam de la 10-11 ani, aş fi putut ajunge un (foarte?) bun pianist, – în caz că, bineînţeles, aş fi visat mai mult la asta. Condiţiei de „salahor” i-am preferat-o, în rest, pe cea de diletant.
(Portret de Zamfira Bârzu (2012)
Ați gîndit vreodată că ați scris poemul perfect?
O singură dată, cred. Când, după trei-patru zile de monolog mental cvasidement (!), am reuşit să duc la bun sfârşit întâia-mi holorimă, alias, pe vremea aia (anume mai 1970), tautofonie: Doamne! Cu Pan, glicine, galeşi,/ rup şi serafii: nea zăcând./ Rup şi se rafinează, – când/doamne, cu panglici inegale,-şi// descoperă un ser afin/ la maladie. Azaleea/ la mal adie. Az’, aleea/ descoperă un serafin. – Nu trebuie, însă, să se înţeleagă, de aici, că perfecţiunea ţine de, numai, versul clasic, în forme fixe, eventual, şi cu, la capăt, rimă (sau integral rimat, adică holorimic); perfect poate să fie şi versul liber şi/sau alb, – ca, bunăoară, al lui Virgil Mazilescu, în care nicio deplasare (involuntară sau altminteri) a cuvintelor care-l alcătuiesc nu-i cu putinţă, cred eu, fără pierderi!
Există, de fapt, așa ceva pentru dumneavoastră – poemul perfect, poeme perfecte?
Trebuie să încep prin a vă spune că, amator al performanţei, competiţia, totuşi, nu-mi surâde (singura-mi ambiţie fiind aceea nu de-a mă lua la-ntrecere cu X sau Y, ci de a duce la desăvârşire, pe cât e omeneşte cu putinţă, în chip, adică, asimptotic, o zicere, un vers, o frază…, fie şi dacă perfecţiunea – ce-o fi aia?! – este privită, azi, chiorâş). Or, performanţa presupune perfecţiune; şi, invers, perfecţiunea e o performanţă. O prefer minimalismelor facile, după cum Lecţiei despre cub a lui Nichita îi prefer avertismentul lui Dalí: „Să nu te temi de perfecţiune; n-o vei atinge niciodată”.
Ce e obligatoriu pentru dumneavoastră, Domnule Foarță, să fie o poezie, să fie într-o poezie?
Dacă aş şti ce ingrediente, ce „buruieni” obligatorii necesită o poezie, aş şti, pesemne, şi ce anume e o poezie, – de nu cumva chiar Poezia însăşi. Aş şti-o, dar la modul strict scientist, cuantificabil şi meschin (cum este orice reţetar). Or, fie şi dacă poezia comportă o condiţie materială strictă, aura-i proprie şi carisma ei sunt perceptibile în chip intuitiv.
Aveți poeme în care nu e muzică? Sau picturi?
La o pictură „muzicală” n-am aspirat, cred, niciodată (fie şi dacă simultaneismul şi/sau orfismul pictural al lui Robert şi-al Soniei Delaunay îmi place foarte). Dacă întâmplă-se ca unele desene să-mi „cânte”, la răstimpuri, în surdină, nu-i cazul să-mi arog vreun merit. – Cât despre versurile mele, nemuzicale sunt, paradoxal, tocmai acelea-n care inserez o notă, două, mici partituri sau portative în, bunăoară, chip de sârme ghimpate care, vai, pot face un sinistru lagăr dintr-un… şlagăr, – ca, între altele, acesta: „Freude, schöner Götterfunken,/ Tochter aus Elysium…” (Deschid, aici, o paranteză, spunând că, în limbaj cifrat, mai mult sau mai puţin masonic, adică iniţiatic sau ocult, Elysium semnifică, în ocurenţă, America, alias Statele Unite, cărora le e un criptonim. Ceea ce, dat fiind faptul că versurile sunt de Friedrich Schiller, simpatizant al grupului Illuminati, e, pasămite, plauzibil.)
Crochiu de Murivale (Vasile Mureşan) 1980 (?)
De cînd pictați, à propos?
Ca toată lumea: din copilărie. În rest, n-am, practic, nicio şcoală de pictură. Teoretic, stau, pesemne, mult mai bine. Dar pictura e lucru manual, eu începând să mă-ndeletnicesc, mai de-a-nserioaselea, cu el abia de pe la 55 de ani: din cea din urmă toamnă a Mariei, care mi-a aprovizionat debutul pictural cu neaşteptate rechizite… A închis ochii într-o zi superbă: 10 aprilie 1998, iar eu, în ultimele-i luni de viaţă (când eram tot mai disperat), am descoperit ce sedativă e pictura. Ultima mea lucrare, o curte interioară în stil impresionist, va fi văzut-o prin 4 aprilie. A urmat o comă indusă (vreo cinci zile) şi, în sfârşit, despovărânda moarte… Dacă spun toate astea, e pentru că ea, de fapt, ar fi fost să fie adevăratul pictor. Avea un remarcabil dar, un har aş spune, portretistic, necultivat din pricina atâtor corvezi câte-i incumbă (în detrimentul ei şi în favoarea Măriei Sale soţului) femeii.
(Crochiu de Maria-Mia, aug. 1998)
Cum intră muzica într-o poezie?
Cam ca în argheziana Morgenstimmung: „Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine/ Într-o dup-amiază, când/ Fereastra sufletului zăvorâtă bine/ Se deschisese-n vânt,/ Fără să ştiu că te aud cântând…”
Putem spune că muzica este arta care e cea mai invadatoare în raport cu poezia? Că muzica, dintre toate artele, intră cel mai ușor într-o poezie?
Oricum, din v(i)ersul arghezian, aşa rezultă. Să nu uităm, altminteri, că poezia-i lied, e cânt, e cântec; că, în mitologia greacă, muza poeziei lirice e una şi aceeaşi cu-a muzicii, anume Euterpe (ceea ce consfinţeşte sincretismul imemorial al celor două meşteşuguri); că, la Verlaine, arta poetică implică „de la musique avant toute chose”, ş.a.m.d.
Ce este în jurul dumneavoastră atunci cînd scrieți?
Dezordine, chiar debandadă, – un labirint a cărui cheie, al cărui fir, să zicem, al Ariadnei se află-n proprietatea… demiurgului acestui haos (pe care ordinea făcută din afară, de o străină mână, îl descumpăneşte şi irită).
Ce este ideal să fie?
Tabula rasa: masa goală, – ca pagina pe care scrii.
Dar în dumneavoastră? Cum ați descrie in the mood for writing?
Uneori, „în mine” (dar nu sunt singurul, pesemne, într-o asemenea situaţie), e un preaplin; alteori, un gol fără speranţă, un vid al disperării reci: pustiul.
Cum scrieți cînd scrieți ceva intim – bunăoară, poezia? De mînă, la computer?
La început, am scris de mână, transcriindu-mi noile compuneri cu literă „stas”, deprinsă la orele de desen tehnic (pentru motivul că, într-astfel, textul aducea a unul tipărit; or, calea tiparului e una lungă: Long is the way to Typperary!). Apoi, „la anii falnici, douăzeci”, descoperind, într-un cotlon, maşina (antebelică) de scris a primului meu socru, preţ de vreo 40 de ani am clămpănit pe tastatura ei (constrâns, din 1984, ca mai toţi, să o prezint simpaticei Miliţii vigilente, la verificat). Am trecut, în fine, la computer, care, ca şi mecanismul anterior, e, îndeobşte, (hiper)adictiv… Îi sunt cu totul aservit acestui instrument ajuns, la ora actuală, oarecum banal, pe care-l deschid, în semisomn, de cum fac ochi (indiferent de faptul că am sau n-am de scris), şi care, între alte neajunsuri (atacul, să zicem, la intimitate, graţie facilităţii accesului străin la Messenger), îl are şi pe-acela că nu poţi scrie dedicaţii, la computer, de-a dreptul pe pagina de gardă a unei cărţi pe care-o dai în dar!
Octavio Paz: ”poezia nu poate fi măsurată; nu e nici mică, nici mare, e pur și simplu poezie.” Ce e poezia pentru dumnevoastră, Domnule Foarță?
Aforismul lui Octavio Paz mi se pare, din păcate, încă unul din (pseudo)paradoxele de tip… tautologic: poezia este poezie. Că nu poate să fie „măsurată” este un soi de vorbă goală. Fireşte că nu poate, dacă nu facem apel, să zicem, la oficiul de Mărimi şi greutăţi! Vorba lui Bogdan Ghiu: „Scriu un poem cu latura de 1 metru…” Faptul că poetu-l scrie în scop suicidar, pentru-a avea de unde „să se-arunce”, ar putea părea puţin ridicol, dacă n-am converti în milimetri (anume una mie!) metrul…
Crochiu de Ştefan Călărăşanu (1995)
Cum ați întîlnit poezia? Cînd? Dintr-odată? A fost ceva ca o răscruce sau s-a întâmplat în trepte, organic, să zic așa?
Am întâlnit-o într-o iarnă: 4-5 ianuarie 1957. (Ţin minte foarte bine data.) A fost un coup de foudre, adică nu „s-a întâmplat în trepte”, – cu toate că acumulasem, treptat, destulă poezie, ca şi o (vagă, iniţial; apoi, irezistibilă) dorinţă de a versifica eu însumi… Era o iarnă bacoviană: ploua peste zăpada îngheţata! Îl mai citisem pe Bacovia, mai mult sau mai puţin sporadic. Mama cânta lieduri pe versuri de acesta, puse pe note de un politehnician (ajuns, cu timpul, în Academie). Mi-aduc aminte un caiet cu foi de mucava scorţoasă, negre, scrise, pe doar o faţă a lor, cu un tuş alb. – Poezia (alta decât aceea „oficială”, de prin manuale şi culegeri) am întâlnit-o, deci, prin marele Bacovia. Cumpărasem dintr-o librărie din centru,-n iarna amintită, volumul G. Bacovia, Poezii, 1957, Editura de stat pentru literatură şi artă. Până acasă, îl citisem cam pe jumătate, riscând să cad pe gheaţă la fiecare pas. Nu prea ştiu însă, încă, dacă voi fi glisat, într-astfel, în Poezia însăşi!
Aveți locuri privilegiate – în sens fizic – în care ați scris sau în care ați vrea să scrieți poezie? Fie ele orașe, fie pur și simplu la dumneavoastră acasă…
În studenţie, scriam vara, într-o odaie foarte mare dinspre grădina, şi ea mare, plină, sub ferestrele odăii, cu mari, aşijderea, smochini, – fără să ştiu că (poezia nefiind, pare-se, reeditată încă) Bacovia-l (de)plânsese fratern şi franciscan, cândva, pe „prietenul, bunul meu prieten, smochinul”… În rest, am scris oriunde, fără vreo preferinţă pentru un loc anume.
Ce simțiți cînd scrieți un poem bun?
O îndoială cu nu-i (foarte) bun, ca şi nevoia imperioasă (şi, pentru ceilalţi, agasantă, poate), să-l citesc numaidecât cuiva. – Prim-cititorul meu fusese, vreme de 33 de ani, Maria-Mia; în ultimii 18, e Ildiko(lor).
Poemele dumneavoastră sunt ale dumneavoastră sau nu numai ale dumneavoastră?
Am răspuns, în parte, în amonte.
Din tot ceea ce știti că e cultură și apreciați ca fiind cultură, ce e pentru dumneavoastră suprem? Ce vă aduce fericirea cea mai mare?
Faptul că ea, cultura (inclusiv marea poezie) e şansa supravieţuirii, ba chiar a vieţuirii, noastre. …
Visați poezie? Dar muzică?
Poezie, da; muzică, rar.
Ce auziți în dumneavoastră mai limpede: poezia sau muzica?
Poezia, bineînţeles; cu toate că i-aş prefera muzica, – a sferelor, să zicem!
E protectoare poezia sau e o vulnerabilitate pentru cel care o scrie?
Într-un regim totalitar, e protectoare, aducând, în plus, şi privilegii), – dacă, fireşte, scrii „pe linie”. Te face, dimpotrivă, vulnerabil, vreau să spun şi mai vulnerabil, în caz că eşti un biet proscris. – În epocile ce se zic „normale”, ea, poezia, nu-i nici protectoare, nici vulnerantă pentru cel ce-o scrie. Cu, totuşi, unele excepţii, avertizându-i pe experţi că luntrea va să se încline, de nu s-a înclinat deja, fie pe partea dreaptă, fie pe partea stângă…
Dar pentru cel care o citește?
Depinde, încă o dată, de regim.
Vă mai amintiți care e primul poem care v-a buimăcit tare de tot? Dar autorul? Și cam pe la ce vîrstă /vârste se întîmplau acestea?
Primul poem, mai bine zis primele versuri, ce m-au lăsat de-a binelea perplex (în vârstă, eu, de vreo opt ani), au fost acestea două, altminteri anodine, ale Bardului de la Mirceşti: „Plecat-au nouă din Vaslui/ Şi cu sergentul, zece.” Neluând în seamă virgula dintre substantiv şi numeral, „sergentul”, respectiv, şi „zece”, şi, vai, nesesizând că era vorba de o banală adunare: 9 + 1 = 10, credeam că pe sergent îl cheamă zece (şi s-ar fi cuvenit scris cu Z majuscul: Zece). – Apoi, un titlu coşbucian, de astă dată: Trei, Doamne, şi toţi trei, pe care-l socoteam greşit, căci, ignorând rostul virgulelor, două, ce-l încadrau pe Doamne, ignoram că termenul acesta, un vocativ fiind, nu un nominativ, semnifică nu femininul doamne, – ce, de-ar fi fost astfel, se cuvenea să fie toate trei!
Crochiu de Ştefan Călărăşanu; cca.2012
Pentru ce ajunge poezia, pentru ce e suficientă poezia, Domnule Foarță?
Dumnezeu ştie ?!
Care este cel mai dificil poem pe care l-ați citit vreodată?
Nu ştiu care-i acela (că-s mai multe); ştiu, însă, care-i întrebarea cea mai dificilă pentru mine. E vorba de aceasta.
Ce fel de viață vă dă literatura, în mod aparte poezia? Și muzica?
Depinde de temperament, în primul rând. Colericii calcă în picioare sau rup, mototolind-o-n pumn, hârtia proaspăt mâzgălită, dacă ea nu are-a-i satisface. Melancolicii se ofuschează, iar ochii li se adumbresc. Sanguinii, dacă nu-s satisfăcuţi, ceea întâplă-li-se rar, o iau, cam plăvăneşte, de la capăt. Flegmaticii scriu aproape caligrafic, fără ratùri, ca, bunăoară, Sadoveanu… În al doilea, depinde (fie că eşti poet sau muzician, fie că nu) de caracterul celor două arte: asemantică, muzicii (care vizează,-n genere, extazul) i se potriveşte incipitul unui sonet erotic al lui Eminescu: „Când însuşi glasul gândurilor tace”; în timp ce sora ei cuvântătoare, anume poezia, ar da, conform altui sonet (mallarméan de astă dată) „un sens plus pur aux mots de la tribu”. Între chietudine şi vehemenţă, calea e lungă şi-o străbate şi muzica, şi poezia…
(Mulţumiri pentru cele douăzeci şi şapte de generoase întrebări.)