Când îți cade fisa…

…nu-ți mai imaginezi mecanismul prin care ea a circulat atâta timp, uneori continuu , dar mult mai frecvent cu intermitență, prin cine știe ce labirinturi complicate, ci te mulțumești cu bucuroasa evidență: fisa, iat-o, ți-a căzut.

Acum un an, poate tot toamna, un coleg care știuse că am scris în trecut despre aproape fiecare text nou al lui Livius Cocârlie (nu le căutați, nu apar în bibliografiile sale publice), mă întreabă de ce n-o mai fac. Nu puteam să mă gândesc că fostul nostru timișorean va fi publicat o nouă carte, de vreme ce, despre ultimele cărți, n-am mai scris niciun rând, timp de mai mulți ani, din cauza unei aluzii certe cu privire la  mine din reeditata carte de convorbiri cu Mircea Benția  „…pe mine să nu contați !” (ediție I, 2003, ediția a II-a,  2010).

I-am răspuns amabilului meu prieten că mi-am propus să nu mai scriu deloc despre cărțile lui L. Ciocârlie, de vreme ce autorul lor va fi crezut că l-am ironizat, începând chiar cu cel mai lung capitol, dedicat lui, al cărții mele („Paradigme moderne”), pagini pe care le-a și citit în manuscris, fără să-mi fi reproșat atunci nimic. I-am mai spus că mă pregătisem să scriu un eseu mai lung despre cărțile pe care n-am apucat să le comentez, dar aflând eu că L.C. s-a simțit contrariat de faptul că-l numisem „maestrul nostru” (cu referire de fapt la un grup de mai tineri scriitori foarte talentați, cărora am apucat deja să le dedic primele pagini din viitorul eseu), am hotărât să nu mai scriu nimic depre textele sale încă necomentate sau viitoare și că am relatat toate acestea în paginle eseului întreruupt, păstrând titlul proiectatului studiu : Neascuns de(printre) file sau Calea Seniorului, Exerciţiu hiper(inter-, trans-, meta-) textual de admiraţie. Dar cum aș mai fi putut dezvolta subiectul dacă persoana despre care dorisem să vorbesc mi-ar fi răstălmăcit — prin ceea ce francezii numesc mésinterprétation (=interpretare greșită)  — toți termenii admirativi, considerându-i ironici, dacă nu chiar generați de nu știu ce ranchiuni, așa cum sugerase, într-una din cărțile despre care chiar urma să scriu : „Simt la o persoană care, altfel, ține la mine, un soi de ranchiună-invidie” ?

Fisa. Abia recent am aflat că anul trecut L.C. a publicat o carte nou-nouță care anunța „continuarea și sfârșitul” ciclului de scrieri aparent „egografice” (conform unui  firav neologism ), deci nu numai cele evident „biografice”, dar și cele dedicate unor autori, văzuți/interpretați din perspectiva lui Livius Ciocârlie. Și abia acum „mi-a căzut fisa”. Tocmai această carte o vizase cu întrebarea sa bunul meu coleg. Șansa a făcut să mai găsesc un exemplar din eleganta carte, editată de Tracus Arte : Livius Ciocârlie, Urmare și sfârșit (2016), carte întru totul remarcabilă, începând cu minunata copertă realizată de Corina Ciocârlie, calitatea impecabilă a aspectului tipografic, și până la asbența din text a unor însemnări laconice, frecvente în alte „foiletoane”, cu aspect de notații întâmplătoare, autonome, vizând, poate, o lectură centrifugală.

urmare-si-safrsit

Coperta. Cunoscătorii vor recunoaște silueta din spate  a autorului, fotografiat  într-un pasaj îngust care pornește de la spațiul lecturii spre „luminița de la capătul tunelului”, cum ar fi spus și un celebru (fiind și primul) prim-ministru democrat al României din anii 90, acesta evocând deja diferite versiuni ale mitului trecerii „spre lumină”. În viziunea stadiilor „perinatale” ale lui Stanislav Grof, coperta ar fi trebuit să evoce stadiul III (ca „Noapte întunecată a Spiritului”) prin care se face trecerea perinatală a tuturor ființelor omenești de la stadiile I („Paradisul”) și 2 („Infernul”, dar și „Umbra lui Jung”, ca „domeniu arhetipal al subconștientului colectiv”) spre stadiul 4 (al „ieșirii triumfătoare la lumină”, ca „renaștere psihospirituală”). Dar imaginea acestui „stadiu III” nu evocă aici nimic terifiant, ci o singurătate (constitutivă?) în mișcare, una lipsită de pericole și o siluetă care „întoarce spatele” spațiului în care este înscris titlul („Urmare și sfârșit”), pe care cititorul abia îl va parcurge/„trăi” prin lectură. Stadiului I abia dacă îi corespunde debutul ciclului, „Un Burgtheater provincial” (1985) cu fragmentele din fiecare volum ulterior în care e tematizată pozitiv copilăria, marile prietenii, posibile parcă doar în prima tinerețe,  primele revelații sintetice asupra lumii („cincinalul”) și, desigur, iubirea, intimitatea familială, personalitatea tatălui, a mamei, simpatia devotată a foștilor săi studenți dar și „locuri” receptate ca temperat paradisiace :  Bordeaux, Luxemburg  ș.a. precum și referirile la un personaj important al întregului ciclu (în afara lui T.), poate cel mai îndrăgit de autor și în mod sigur simpatizat de cititori : nepotul Maxone. Prin stadiul 2 autorul va fi trecut, alături de noi toți, ceva mai în vârstă până în decembrie 89. Stadiul 4 încă nu e vizibil, dar el ar putea fi anticipat de lecturile generoase ale acestei cărți și ale megatextului pe care-l încheie.

Semnificații ale ciclului. Deja „luminat” de persectiva „finală”, acest volum, ca ultimă parte a ciclului, este, poate cel mai luminos, pretându-se la o lectură continuă, relativ ușoară, interesantă și agreabilă, cu toată desfășurarea marii erudiții subtil-inteligente, specifice întregului „serial” și în pofida tonului unor „note de sfârșit” (într-un timp, relativ scurt, l-am citit deja de două ori).

Umorul și autoironia învelesc cu finețe problematica îmbătrânirii și morții, a însingurării tot mai accentuate, a  scenelor generalizate sau, dimpotrivă, personalizate de mizerie comportamentală, morală și/sau politică.

În multe privințe, acest ultim volum e unul rezumativ sintetizator al problematicii întregului ciclu. Se mențin de-a lungul textului :

– tandrețea (dimensiune de care am mai vorbit în alte texte dedicate lui L.C. și reprezentată în acest ultim roman prin termenul „călduț”, cf. infra,  pe care autorul îl recuperează de la Dostoievski, care-l „demonizase”);

– umorul, adesea șăgalnic, mereu foarte semnificativ în nuanțele sale auto-ironice, „relativizante”, cum declară aici uneori L.C ;

– trimiterile la  principiul constitutiv al întregului ciclu pe care-l putem numi al „colajelor-palimpsest” : părți de diferite dimensiuni ale textului sunt copii ale unor fragmente de jurnal, însemnări etc., scrise, de regulă, în urmă cu doi–trei ani, reproduse ca atare cu tot cu comentariile originale, texte acum recomentate, dar de data aceasta fără formulele manierist-demonstrative ale propriului stil (de tipul: „acum când bat la mașină”,  ori „acum când trascriu”, în condițiile în care mașina de scris portabilă de altădată a fost demult înlocuită de  claviatura  unui computer și de mecanismul Copy-Paste), formule frecvente în volumele mai vechi ale seriei de scrieri.

Pentru modalitatea de creare a întregului ciclu, autorul ne oferă următoarea „oglindă textuală” (mise en abyme), dezinvolt umoristică, sub forma unei „rețete” (cuvânt larg folosit în primul volum : Un Burgtheater provincial, 1985) :

 

Se ia în cantitate variabilă, de preferință cu nemiluita, libertatea față de sine, de ceilalți, de viață și de moarte, de scris ‒‒ și se amestecă bine, la foc mărunt, cu îngrijorare de sine, de ceilalți, de viață și moarte, de scris. Se servește călduț.

Nu știu să mă situez, am însă impresii de lectură. Minte vioaie, frază alertă, nu prea densă, ce scriu e destul de inteligent, am destul umor. Nu sunt profund, aș zice, inconsistent. Când fac comentarii de lectură sunt pregnant, dar pot să devin anost. Când iau atitudine, uneori o nimeresc. Alteori aș fi făcut mai bine să mă abțin. (Între sinceritate și cunoașterea de sine prea multe legături nu există).

(p. 40-41)

 

Asistăm aici și la recuperarea categoriei de „călduț” (tandrețe, i-am zis eu), care îmbracă atitudinea lui L.C. față de „ceilalți”, aceea a respectului binevoitor, deseori prietenesc, alteori doar amabil-prevenitor, totdeauna politicos, preponderent măgulitor, foarte rar neutru.. Cu atât mai semnificative mi s-au părut, de-a lungul anilor, foarte puținele cazuri de „distanțare” și chiar suspiciune manifestate de L.C. față de anumiți oameni și/sau doar anumiți termeni. Am mai avut ocazia să vorbesc de atitudinea lui L.C,, preponderent ironică față de Cioran și față de problematizarea de către acesta a „sinuciderii”, tot așa cum în caracterizările  de care a avut parte L.C. din partea unor comentatori a fost mereu respinsă de domnia sa ideea de „supraeu” deosebit de exigent care l-ar defini. Supraeul este definit de L.C, doar ca instanță parentală, oedipiană. Din punct de vedere strict lexicografic , supraeul este definit deja dincolo de  complexul oedipian, ca : Parte a personalității considerată ca cenzor al întregului comportament social al individului. (cf. DEX).

Sinuciderea (la Cioran), respectiv cenușa în cap (la L:C.) pot constitui imagini ale ispășirii unor vinovății vitale, în primul caz, ori morale, în al doilea, în condițiile în care atât „vinovățiile”, cât și „pedepsele” sunt doar simbolice (automatisme psihice), dar trăite intrapsihic ca reale. Pedepsindu-se singur, subiectul anticipează și evită totodată o pedeapsă mult mai severă la care se va fi așteptat din afară.

Și apelativul folosit anterior de mine, cel de „maestru”, i-a trezit lui L.C. suspiciuni, întrucât nu l-a înțeles ca semn de admirație și afecțiune pe care mai tinerii confrați întru scris și foști săi studenți l-au avut și-l mai au față de cel pe care-l consideră (pe drept cuvânt !) a fi pentru ei o ființă destinală, ci ca atribuire greșită a unor calități străine celui astfel numit. Aș zice că e un caz  de respingere a polisemiei unor termeni, pentru care L.C. are conținuturi semantice precise și mai degrabă univoce, terminologice sau, dimpotrivă, doar conjuncturale (într-o misivă personală, extrem de elogioasă, cum n-am mai primit și nici nu voi mai primi vreodată, L.C. îmi reproșa – blând ! – că l-am numit maestru când acest apelativ i-ar corespunde justificat doar profesorului George I. Tohăneanu.).

Interesul față de sensul corect al unor termeni produce în „Urmare și sfârșit” pagini memorabile :

Mă cutremură pentru că nu înțeleg. Dramatismul e acolo unde nu poți să înțelegi și încetează unde ai înțeles sau unde nu e nimic de înțeles (…) Oricum înțelesul pare să fie că omul nu există decât văzut. În singurătate exclusivă omul nu este încă om, asta știm.

În funcție de „înțelegere”, respectiv „viziune”, L.C. face distincție între scriitor, respectiv romancier.: 

Iată portretul scriitorului așa cum îl văd:„…oscilant, dublu sau  mai degrabă multiplu, cu varii chipuri posibile și dintre care niciunul complet”

Și iată-l pe romancier [citat din Maria Zambrino] :  „Înspăimântătoarea față a actualității nu ne prezintă, oare,  acest chip al unei lumi fără subiect, din care a dispărut subiectul, în care eul umblă rătăcitor ca un rege fără regat și fără supuși…”M.Z. spune „o lume din care au fugit formele”, eu spun o lume în care încă nu s-a format și subiectul încă n-a apărut. Romancierul caută și șansa sa este să nu găsească, ori să nu știe că a găsit. Atunci când i se pare că a găsit, devine învățător (p. 228-229)

L.C. și-a atribuit sieși doar primul termen. Un gest minunat, îmi zic, întrucât „scriitorul” va scrie cât va trăi, într-o „urmare” fără „sfârșit”, cum nu-și poate permite „romancierul”, dependent mereu de alt și alt proiect, fiecare cu începutul, urmarea și sfârșitul care sunt numai ale lui. Iar refuzul de a deveni „învățător” mă convinge, poate pentru prima dată, că, mental-psihologic,  L.C. respinge din principiu termenul de „maestre”, chiar dacă un grup de  mai tineri prieteni îl vor fi însușit firesc, motivat

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *