BREF se întoarce

BREF e o instituție pentru presa de cea mai bună calitate din România. Pentru presa scrisă, mai precis.

BREF este egal cu Tia Șerbănescu, o mare doamne a presei noastre – și, i-am spus cu perfect temei, ”un crucișător moral” al acesteia.

BREF este un fel de a scrie, în registrul înalt al publicisticii, fără precedent și fără a putea fi imitat.

BREF este esență tare care vine în fiole mici spre cititor – esență de tranziție, esență de democrație originală, esență de lume de la marginea imperiilor moderne și postmoderne. Esență de ironie stil British, publicistică de artă!

BREF-ul (Tiei Șerbănescu, deși, cînd scriu numele acestei Mari Doamne a presei noastre lîngă cuvîntul bref” e, așa, aproape pleolastic) e o mare școală de presă.

Am crescut cu BREF-ul Tiei, am învățat despre arta conciziei și despre rafinamentul ironiei superioare de la BREF-ul Tiei, am lucrat – cu mult folos – împreună la o emisiune de analiză politică și socială de la televiziunea publică alături de Tia Șerbănescu, am gîndit și am făcut o carte de dialoguri – la care țin foarte mult – împreună cu draga mea de Tia. E o carte despre presă, despre ce a fost presa, despre ce nu a fost să fie ea, despre ce ar fi putut să fie…

bizar

Știu mai multe, direct de la sursă, despre nașterea, creșterea și descreșterea BREF-ului.

Iată, din cartea invocată mai sus, o confesiunea despr această bijuterie a publicisticii noastre de după 1989 – cu mențiunea că aceste pagini sînt (inițial vorbite) transcrise acum aproximativ una an și jumătate:

CP:Ce e „Bref”-ul? Cum s-a născut el? Cum a făcut 18 ani? A avut crize?

Tia Șerbănescu: Acum are, mititelul, mai bine de 25 de ani – a terminat facultatea, ne înscriem şi noi la masterat, la ceva. Sau la pensie. Am început din 1990 cu el. Un sfert de secol – ei, dar cum a trecut? A început la „România liberă”, instinctiv – pe lângă tot ce scriam în ziar (recenzii, ştiri, note, comentarii politice, articole), simţeam că trebuie să respir şi luând o „pastilă” mică. Aşa, din încheietură. La început, deşi era pe format de „bref”, nu avea titlu – era doar o casetă de ziar. A avut mare succes – toată lumea o citea în draci. Cel care a avut ideea de a da un titlu acestei rubrici a fost Octavian Paler. El e, cumva, naşul ei pe linie instituţionalizată. El a fost cel care a spus că rubrica trebuie să poarte un nume şi parcă Mihai Creangă a fost cel care a propus acest nume, adoptat în cele din urmă. Bref să fie! De atunci au început să apară textele sub această titulatură – cu logo, cum se spune azi. Unele dintre textele publicate acolo, nu multe, au fost scrise şi de alţi colegi în primii ani. Marea lor majoritate însă au fost scrise de mine. Uneori, când veneau noi colaboratori cu texte scurte, chiar eu îi propuneam şi îi publicam în acest „bref”. De pildă, Irina Nicolau. Primul ei text din presă cred că aici a apărut, în „bref”. Uite, şi asta a fost o întâlnire extraordinară pentru mine. E vorba despre articolul ei despre Elisabeta Rizea. A fost pe prima pagină. Şi de atunci, între mine şi ea a fost o chimie aparte, o ţesătură delicată şi trainică şi foarte specială. Era o încântare fiecare întâlnire cu ea, fiecare telefon. Irina Nicolau era o poezie de femeie.

Te-ai gândit vreodată să scoţi carte din „Bref”? Ar fi,adunate, de câteva cărţi bune deja. Un soi de cronică la firul ierbii a tranziţiei, care ar fi nemaipomenită…

Nu, n-am scos şi nu m-am gândit niciodată serios s-o fac. Deşi mi s-a propus de câteva ori.

Ai textele acasă?

Da’ de unde?! Nu le am deloc. Nu le păstrez. Poate că sunt în vreo bibliotecă, dacă acolo se mai păstrează ziarele cumva. Sunt pe unde-or fi. Nu le am nici în caiet, pe niciunde. Nu le păstrez. După ce se publică, rup foile şi le arunc. Am refuzat să le adun şi, cu atât mai puţin să le strâng în vreo carte şi mi-am zis că e bine să rămână efemer ce e al efemerului. Eu aşa cred despre ele – că aceste texte sunt ale clipei. Clipa cea repede ce ni s-a dat. Singurele articole pe care le am – dar nu pentru că le-aş fi păstrat eu – sunt cele din „România liberă”. O prietenă, Ioana Iuga, care a lucrat o vreme la Documentare, le-a xeroxat pe toate. Chiar a fost ceva haios pentru mine, fiindcă, după plecarea de la „România liberă”, am auzit de mai multe ori spunându-se că mi-am nuanţat părerile. Cu adăugirea, uşor maliţioasă: „Când eraţi acolo, la „România liberă”, ce fiară eraţi!” Intrigată, într-o zi m-am dus acasă şi m-am uitat cu atenţie pe această arhivă datorată Ioanei Iuga. Te pomeneşti că oi fi fost nu ştiu ce fiară? Nici gând! Ba chiar, unele texte mi se păreau că sunt prea blânde. Erau, şi în acele texte, bun-simţul pe care încerc să mi-l păstrez întotdeauna când scriu ceva. Nu erau violente, nu duşmăneau, nu cereau execuţii. Încercam să spun adevărul pe care-l vedeam şi înţelegeam eu. M-am liniştit. Dar nu ştiu de unde era acea percepţie că eram rea. Noroc că Ion Cristoiu îmi reproşa, dimpotrivă, că am rămas ca-n ’90. Ceea ce înseamnă că am rămas cum trebuia acolo şi atunci. Dacă rămâneam ca înainte de ’89, ca alţii care se recomandă „comunişti”, crezând că fac o glumă bună?

 

Așa cum stătea lucrurile acum aproape doi ani, am crezut că BREF-ul nu va mai fi – decît în amintire, în trecut, în arhivele presei.

Ce bine că nu este așa. Ce bine că m-am înșelat, ce bine că Tia a revenit cu el, la zi. De fapt, nu chiar la zi, ci la săptămână.

În revista 22, săptămână de săptămână. Aici, adică!

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *