Dialogul Monica Pillat – Cristian PĂTRĂȘCONIU a fost publicat în numărul din luna august al revistei Orizont, paginile 4-5.
De ce era rău / negativ / nepotrivit să ai ca ascendenți pe Brătieni sau pe cei din familia Pillat?
Era rãu pentru regimul comunist sã persiste memoria trecutului nostru istoric şi cultural, deoarece îi oferea un termen de comparaţie care îl dezavantaja. Totul trebuia sã înceapã de la zero. Noi veneam din familii vechi, ale cãror nume trebuiau sã fie şterse.
V-ați gîndit cum ar fi fost, cum ar fi putut să fie viața dumneavoastră dacă nu era comunismul? Unde ați fi fost? Unde, tatăl dvs? Unde mama dumneavoastră?
Nu m-am gândit. Nu ne naştem la întâmplare într-o anume epocã, într-un anume loc, într-o anume familie. Vieţile noastre au avut un rost, chiar dacã au fost marcate de mari suferinţe. Tata a mãrturisit odatã cã experienţa închisorii l-a apropiat de Dumnezeu, mama a avut sentimentul biruinţei. În ce a constat aceastã biruinţã? În faptul cã a înţeles sensul catastrofelor prin care a trecut.
La Miorcani, bunicul dvs, Ion Pillat, trăia statornicia și, mai spuneți dvs, se împăcase cu veșnicia. Tot acel loc e radical altceva pentru tatăl dumneavoastră – ceva care vorbește despre dramă, despre o pierdere majoră. Dar pentru dumneavoastră ce e acel loc?
Miorcanii pentru mine sunt o ranã vie. În 1970 l-am însoţit pe tata la o sãrbãtorire a bunicului meu, organizatã la Botoşani de Comitetul de culturã al Consiliului judeţean, iar apoi la vechiul conac al familiei, transformat în casã de naşteri. Am ajuns noaptea la Miorcani unde ne aştepta tot satul cu lumânãrile aprinse. Era ca la Înviere. Oamenii credeau cã dacã se întoarce fiul “boierului” acolo, vremurile se vor schimba. Tata a fost zguduit de înfãţişarea de atunci a locului, pe care nu-l mai recunoştea. Începând din anii 80, când am tot revenit cu mama la Miorcani, invitate de autoritãţile locale la festivitãţi culturale din seria “Toamna pillatianã”, am descoperit spitalul transformat în dispensar, apoi într-o clãdire dezafectatã în care profesorii din sat doreau sã amenajeze un muzeu al familiei Pillat. Am adus în timp acolo tablouri ale bunicii mele, pictoriţa Maria Pillat Brateş, volumele cu operele poetului şi ale fiului sãu, piese de mobilier aparţinând familiei, fotografii, covoare româneşti, perdele, pe care mama le-a aranjat frumos în spaţiul fostei case a administratorului conacului. Odãile goale s-au umplut de atmosferã şi de culorile care au îmblânzit pustiul. La începutul anilor 90 însã, cãldura, cu care eram de obicei întâmpinate, a dispãrut cu totul. Primarul ne-a primit în silã, cu o vãditã ostilitate, insinuând cã “boierii se întorseserã sã îşi ia înapoi pãmânturile”. La simpozionul care a avut loc la Miorcani, el a declarat cã Ion Pillat ar fi complotat la rãsturnarea Guvernului Petru Groza. I-am rãspuns indignatã cã la prezumtiva datã poetul era mort. Atunci a tãcut, cu o strâmbãturã. În 2002 am aflat din presã şi de la radio cã muzeul de la Miorcani a fost prãdat, tablourile, mobilierul, covoarele şi perdelele au fost furate, cãrţile – aruncate pe câmp, fotografiile – rupte. Poliţia localã a reuşit sã recupereze doar trei tablouri, o ladã sãseascã şi câteva fotografii de familie. Puţinele lucrurile salvate se aflã în depozitul Muzeului de artã din Botoşani. Nu s-au identificat nici pânã astãzi prãdãtorii. Dupã aceastã devastare, mama a dorit sã doneze conacul şi parcul Uniunii Scriitorilor pentru a le proteja de viitoarele devastãri. Donaţia a fost refuzatã din lipsa fondurilor pentru reparaţii. Atunci mama s-a adresat Mitropoliei Moldovei pentru a lua proprietatea în grijã. Î.P.S. Daniel Ciubotea a fost încântat sã preia donaţia şi şi-a luat în scris angajamentul sã transforme conacul în Centru Pastoral Cultural Ion Pillat. De atunci au trecut 15 ani şi Mitropolia Moldovei nu a fãcut nimic pentru reabilitarea clãdirii, declarate monument istoric. Ba mai mult, de câţiva ani, preotul satului a transformat încãperile în atelier de tâmplãrie, fapt care a dus la o gravã deteriorare a casei. I-am scris Î.P.S. Mitropolit Teofan, solicitându-i sã facã demersuri, conform vechiului angajament din actele oficiale ale donaţiei, pentru salvarea de la ruinã a conacului. Au mai trecut doi ani de la promisiunile primite. Nu ştiu dacã între timp nu se va prãbuşi definitiv clãdirea.
(cu tatăl, Dinu Pillat)
Ce înseamnă pentru dumneavoastră memoria? Care e, așa-zicînd, cea mai fidelă traducere personală, la nivel de conținut, pentru acest termen – ”memoria”?
Memoria este imaginea lãuntricã a construirii fiinţei noastre în timp. Poetul englez Alfred Tennyson declara în poemul Ulise: “eu sunt fãcut din tot ce am trãit”
Cum se protejează memoria? Cum protejați ceea ce este, pentru dumneavoastră, prețios?
Pentru ucenicii lui Isus, memoria a fost o comoarã, pe care au purtat-o cu ei şi au împãrtãşit-o lumii de pretutindeni. Amintirea învãţãturilor Lui le-a dat puterea sã facã minuni, sã înfrunte cu seninãtate moartea, sã devinã ei înşişi fãclii ale neuitãrii. Nu poţi sã aperi aceastã memorie decât prin iubire. Pentru Iuda, memoria trãdãrii s-a transformat într-un coşmar cu care nu a mai putut trãi şi de aceea şi-a pus capãt vieţii.
O să vă pun, direct, o întrebare care e destul de crudă și care mă macină și pe mine de multă vreme: ce nu (mai) poate salva memoria noastră?
Deznãdejdea. Memoria cea bunã, în sens christic, este atributul Învierii. Dacã ignorãm acest adevãr, ne condamnãm noi înşine la moarte, adicã la uitare.
Cum vă jucați cu (gîndul la) tatăl dumneavoastră cînd erați mică?
Tata mi-a deschis orizontul imaginaţiei, atrãgându-mi atenţia asupra puterilor fermecate ale minţii. Neştiind încã sã scriu, desenam basmele pe care mi le citea. Uneori jucam împreunã, pe roluri, poveştile, intrând în pielea personajelor. Preferata noastrã era Prinţesa cu bobul de mazãre de Andersen. Eu eram prinţul, iar tata – prinţesa. Într-o searã de varã, am aşteptat-o amândoi la marginea pãdurii pe Albã ca Zãpada. Nu m-a întristat câtuşi de puţin întârzierea ei, era oricum prezentã, acolo, în capul meu. Tata îmi spunea adesea poveşti inventate de el anume pentru mine. Ca sã nu le uit, le-am aşternut pe hârtie. Pe atunci aveam 12 ani iar tata intrase în închisoare.
Dar cu mama?
Cu mama mergeam la bisericile din jurul Bucureştiului. Pe pereţii înegriţi de fumul lumânãrilor, ea încerca sã descifreze alte poveşti, pictate cândva de meşterii zugravi, şi îmi era drag sã mã uit la ea cum cerceta ciudatele umbre de pe ziduri, cãutând sã le cureţe cu privirea de ravagiile timpului. Îmi aduc aminte şi de plimbãrile noastre prin câmpurile cu flori din vechea Eforie, când culegeam împreunã imortele, ori când ne aplecam sã luãm câte o cochilie de pe plajã. Acum, când merg pe malul mãrii, o chem în gând sã mi se arate în scoicile subţiri, trandafirii, pe care le strângeam cândva. Întotdeauna îmi rãspunde.
(cu mama, Corneli Pillat)
Ne salvează visele? Cîndva ați scris și publicat Invitație la vis – 8 povești vindecătoare. Chiar: ce fel de vise sînt salvatoare?
Visele sunt un fel de imortele. În somn regãsim tot ce am pierdut. Ne înconjoarã cei ce nu mai sunt. Şi scrisul e o cale de îmblânzire a suferinţei. De aceea cred cã cel mai preţios dar cu care am fost înzestraţi e mintea. Cu ea putem cãlãtori în nevãzut, cu ea ne înãlţãm, cu ea ne putem cufunda în abis. Depinde de noi, cum spunea Nicolae Steinhardt, vorbind despre Don Quijote, sã facem din realitate o tavernã sau un castel.
Care e cel mai frumos vis pe care l-ați avut cu tatăl dumneavoastră? Dar cu mama dvs?
Am caiete întregi de vise cu tata. Le-am scris ca sã nu le uit. Într-o noapte am visat cã tata se întorcea acasã, iar eu îi ieşeam înainte spunând: “Ce rar vii sã ne vezi!” iar el îmi rãspundea: “Eu sunt aici întotdeauna, tu eşti cea care vii rar”. Într-un vis, mama mã sfãtuia: “Fii mai bunã cu tine însãţi!” “Cum adicã?” m-am uimit eu. “Nu te mai lãsa locuitã de alţii”.
Putem să provocăm visele noastre – și nu mă refer la cele pe care le putem avea cu ochii deschiși? Sau ele vin de undeva, dintr-o zonă de nestăpânit cu mintea noastră?
Nu ştiu, dar cred cã memoria, care este iubire, ne învãluie protectoare aşa cum pãmântul e apãrat de atmosferã sã nu fie ars ori îngheţat.
Dar să avem grijă de visele noastre, putem?
Mai curând aş spune cã visele au grijã de noi. Ceea ce putem face noi e sã nu le uitãm, atunci când ele ne sunt reazem ori cãlãuze.
Cum ați înțeles, cînd mai precis, că rudele dvs cele mai apropiate nu sînt chiar oameni obișnuiți?
Ce înseamnã oameni obişnuiţi? Cu toţii purtãm în noi o scânteie divinã.
Și cum a funcționat această conștiință, intuiesc că timpurie: în sens bun și în sens rău? Sau, altfel spus – ca povară și ca ”motor” pentru dumnavoastră?
Nu am simţit niciodatã povara apartenenţei la familia mea, dimpotrivã, m-am socotit posesoarea unui tezaur extraordinar de dragoste, spiritualitate şi culturã. Am luat lucrurile aşa cum au venit, ca încercãri de la Dumnezeu, şi m-am rugat sã le trec cu bine. Acum, când cei dragi ai mei nu mai sunt pe aceastã lume, mã lupt sã nu-i acopere uitarea. Fiecare carte de-a lor, publicatã de mine ori reeditatã, e o lumânare aprinsã, pe care o dau mai departe celorlalţi.
Cum îl aduceți înapoi, în prezent, pe tatăl dvs? Întrebarea aceasta s-a născut dintr-o replică de-a dvs, de acum cîțiva ani, atunci cînd ați spus că, odată cu Așteptînd ceasul de apoi, a fost ca și cînd tatăl dvs s-a întors la dvs…Cum îl mai aduceți înapoi, asta vreau să vă întreb?
Am cãutat sã îl aduc în prezent mai întâi prin reeditarea operelor lui şi în acest sens Editura Humanitas mi-a oferit posibilitatea de a publica între anii 2010-2015 seria de autor Dinu Pillat în 6 volume, într-o ediţie îngrijitã de George Ardeleanu şi de mine. În al doilea rând, cu sprijinul Muzeului Naţional al Literaturii Române, am organizat din 2006 pânã de curând mai multe întâlniri literare “In memoriam. Dinu Pillat”, la care au participat renumiţi scriitori, critici şi reporteri. Evenimentele s-au desfãşurat fie în Rotonda 13, fie în camera Colecţiei Pillat, amenajatã în 2008 şi gãzduitã provizoriu în Casa Memorialã Liviu şi Fanny Rebreanu. Mi s-a promis cã aceastã Colecţie va primi un spaţiu de expunere în noul sediu al Muzeului Naţional al Literaturii Române din Calea Griviţei. De vreo trei ani, la vila Brãtienilor de la Florica, devenitã Centrul Cultural I. C. Brãtianu, au loc în fiecare toamnã comemorãri şi simpozioane dedicate lui Dinu Pillat. Pe 27 iunie, anul acesta, la Bistriţa, pãrintele poet Ioan Pintea m-a invitat la o sãrbãtorire închinatã familiei mele. Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sãlajului, care, dupã evenimentul cultural, a slujit şi la parastasul de pomenire a tatãlui meu, m-a privit lung şi a spus cã îl vede prin mine, ca printr-o fereastrã, pe Dinu Pillat.
Protecția memoriei noastre bune – cum credeți că s-a făcut mai eficient după căderea comunismului? Instituțional sau mai degrabă, mai ales și mult mai bine, individual?
Cred cã a fost o conlucrare armonioasã între iniţiativele individuale şi forurile instituţionale, aşa cum am exemplificat mai înainte.
Aveți multe fotografii în jurul dumneavoastră. ”Colace de salvare”, le-ați spus cîndva. Care e povestea lor? De ce e nevoie de ele?
Fotografiile sunt prelungirile vizibile ale memoriei. Vin din trecut ca sã ne vegheze prezentul. Aş spune cã sunt nu doar imagini ale timpului trãit ci şi praguri spre nevãzut, deoarece fiinţele din pozele de demult, continuã sã fie cu noi chiar dupã ce au dispãrut din aceastã lume. De pildã, fotografiile pãrinţilor ori ale bunicilor ajung treptat sã devinã mai tinere decât noi, în vreme ce noi, deşi îmbãtrânim, rãmânem mai departe sub privirea lor, la fel de copii ca mai înainte, când eram împreunã cu ei. Ca şi amintirile, chipurile înrãmate ne apãrã de singurãtate, ne ocrotesc în clipele de cumpãnã, ne spulberã teama de moarte.
Noaptea în care l-au arestat pe tatăl dumneavoastră? Ce vă reamintiți pregnant de atunci?
A fost cea mai tristã noapte din viaţa mea. Ne-am trezit în toiul nopţii cu nişte indivizi îmbrãcaţi în negru care au început sã scotoceascã prin casã, sã rãvãşeascã volumele din bibliotecã, sã cotrobãie prin sertarele biroului. Mi-l aduc aminte pe tata stând pe marginea patului, alb la faţã, pe mama şi pe bunica mea rãtãcind prin odãile întoarse pe dos, îmi sunã şi acum în urechi ciudata noastrã muţenie, prin care începuse sã vuiascã pustiul. Tata s-a îmbrãcat în tãcere, mama i-a pus într-un mic sac maroniu câteva lucruri şi apoi el a plecat luat de indivizii în negru. Am ştiut, fãrã sã îmi explice nimeni, nici înainte, nici dupã, ce se întâmplase. Copilãria mea a luat sfârşit în acea noapte, la unsprezece ani şi jumãtate. Am intrat într-un cenuşiu fãrã vârstã. Numai dupã ce tata s-a întors din închisoare, dupã cinci ani şi jumãtate, mi-am dat seama brusc cã eram foarte tânãrã.
Ați aflat în vis la cîți ani a fost condamnat tatăl dvs?
Da, aşa cum am mai povestit, am avut în acea perioadã douã vise teribile. În primul, se fãcea cã tata era în mijlocul unei ape negre care era gata sã-l înghitã, iar pe mal, de jur împrejurul ei se aflau prietenii lui. El încerca sã iasã prinzându-i pe fiecare de mânã, dar în loc sã se ridice la suprafaţã, cu ajutorul lor, dimpotrivã îi trãgea dupã el în adânc, pânã când au dispãrut cu toţii. În cel de al doilea vis, eram sub un pom uriaş, ploua cu gãleata şi de jur împrejur era numai noroi. Lângã mine se afla cineva în haine negre pe care l-am întrebat la câţi ani de închisoare a fost tata condamnat, iar el mi-a rãspuns “la 25 de ani”. Când a doua zi de dimineaţã am întrebat-o pe mama dacã era adevãrat, s-a schimbat la faţã şi a murmurat cu glasul gâtuit: “Cine ţi-a spus?”
De ce distruge comunismul? De ce a trebuit să calce peste destinele oamenilor buni? Eu însumi caut un răspuns de adîncime, nu doar istoric, politic șamd. De ce a fost nevoie de toate acestea, de aceste crime, în sens fizic și spiritual?
Nu ştiu ce sã vã rãspund. Ce se poate face când vine tornada? Când se cutremurã pãmântul? Când lava unui vulcan înghite un oraş întreg? Desigur veţi replica: acestea sunt cataclisme naturale, în faţa cãrora n-ai scãpare. Dar şi istoria e plinã de catastrofele create de oameni contra semenilor lor. De ce a trebuit Fiul lui Dumnezeu sã moarã pe cruce?
Dar ziua cînd s-a reîntors acasă, regăsirea?
Aşa cum noaptea arestãrii tatãlui meu a fost cea mai tristã noapte din viaţa mea, tot aşa ziua, în care am primit cartea poştalã a mamei cu vestea întoarcerii lui, a fost cea mai fericitã zi din câte am trãit. Dar a fost o fericire care m-a dat cu capul de pereţi, atât de teribilã a fost intensitatea ei. Eram cu bunica mea maternã la mânãstirea Vãratec, unde îmi petreceam vacanţa de varã. Acasã, la Bucureşti, l-au aşteptat mama şi bunica mea paternã. Pãrnţii mei au venit la Vãratec dupã douã sãptãmâni, timp în care tata mi-a trimis nişte scrisori de neuitat. Bunica mea nu m-a lãsat sã mã duc sã îi întâmpin la marginea mânãstirii, de teamã cã mã voi arunca în faţa cailor de la cãruţa cu care veneau din satul Coşere. Tata era foarte schimbat fizic şi mai ales ochii lui aveau în ei ceva înfricoşãtor, de parcã rãul pe care îl suferise în toţi acei ani i se întipãrise pe retinã. Treptat, alãturi de mama şi de mine, în atmosfera binecuvântatã a mânãstirii şi în peisajul învãlurat al pãdurilor de pe dealuri, sufletul lui s-a vindecat, privirea i s-a îmblânzit şi şi-a recãpãtat catifelarea. La fel şi rãguşeala din glas i s-a atenuat cu timpul, vocea redevenindu-i melodioasã, ca altãdatã.
Azi, peste casa familiei dumneavoastră e Biblioteca Națională. Întrebarea mea: a fost aceea superlativul absolut pentru dumneavoastră cu privire la ceea ce trebuie să însemne o casă? A fost, cu alte cuvinte, CASA?
Da, aceea a fost şi rãmâne CASA sufletului meu. Spun cã rãmâne, deşi a fost distrusã de buldozere, pentru cã memoria mea o pãstreazã cu sfinţenie pânã la sfârşit. În vis mã întorc mereu acolo, iar aceste reveniri îmi aratã din nou puterea minţii de a lupta cu realitatea. Dacã ceea ce Meşterul Manole construia ziua, se dârâma noaptea, cu mine se întâmplã invers. Ceea ce a pierit peste zi – casa, oamenii pe care i-am iubit, locurile prin care am trecut -, noaptea, în vis, memoria reclãdeşte, învie, alinã.
Cum învață despre iubire cineva în viața căruia este, direct la el sau la cei din imediata lui apropiere, așa de multă suferință?
Eu pot sã vã spun cã dacã nu aş fi suferit atât de mult, nu aş fi putut iubi atât de adânc. Am fost de copil învãţatã de mama cã nu mi se cuvine nimic, cã tot ce pot nãdãjdui este sã nu fiu bãgatã în seamã, cã cel mai bun lucru care ni s-ar întâmpla ar fi sã fim toleraţi de societatea de atunci. Nepretinzând nimic de la viaţã, am trãit crescânda bucurie a darurilor neaşteptate. Arestarea tatãlui meu a dus în mod paradoxal la o intensitate extraordinarã a coeziunii familiale. Ne-am agãţat unii de alţii pentru a rezista. Când s-a întors din detenţie, dupã cinci ani şi jumãtate, am fost devastatã de o fericire cumplitã. Nu aş fi cunoscut o asemenea stare vreodatã. Oare Iov a simţit la fel când Dumnezeu i-a înapoiat tot ceea ce îi luase?
Dar despre credință?
Atunci când înãuntrul şi în jurul tãu se face întuneric, dacã nu poţi aprinde o lumânare, te pierzi. Tata mi L-a arãtat pe Dumnezeu de foarte timpuriu. Mã plimbam cu el pe deal, vara, când ne-a ieşit în cale o bãtrânicã încovoiatã sub greutatea unui maldãr de vreascuri adunate din pãdure. Abia mai putea merge şi avea rãsuflarea întretãiatã. Tata a oprit-o şi a rugat-o sã-l lase pe el sã-i ducã lemnele în spate pânã acasã. Femeia s-a uitat la el, nevenindu-i sã-şi creadã ochilor şi l-a urmat fãrã grai pânã la poarta aşezãrii. Eu îi ţin minte şi astãzi privirea cu care l-a însoţit pe tata. Sunt încredinţatã cã Dumnezeu ne trimite îngeri, sub chipuri omeneşti. Atunci, pentru un scurt rãstimp, am vãzut pe viu cum se întâmplã.
E, cum să zic, automată această conversie – suferință în iubire, suferință în credință – sau trebuie să se întîmple ceva, încă ceva în plus pentru ca trecerea să fie făcută?
Tata i-a povestit surorii sale, Pia, cã dupã zeci de interogatorii cu torturi şi umilinţe oribile, s-a întors în celulã strivit sufleteşte şi trupeşte. Cum zãcea zdrobit pe podea, L-a vãzut deodatã în dreptul uşii pe Isus, ţintuit pe cruce şi atunci a înţeles cã rostul îngrozitoarelor chinuri era sã îl apropie de Patimile Domnului. Din acel moment nici o suferinţã nu i s-a mai pãrut prea mare. Aşa se face cã, fiind foarte bolnav, cu caverne pânã la claviculã, a rezistat totuşi detenţiei şi s-a mai putut întoarce acasã.
Cum e bine să facem, chiar și atunci cînd sîntem înconjurați de durere și de suferință? Ce e bine să facem? Să avem, bunăoară, ceea ce dl Pleșu spunea cîndva, cu referire la una dintre parabolele din Biblie: ritm, răbdare, încredere?
Ar trebui sã ne rugãm şi sã perpetuãm facerea de bine. Altruismul este soluţia salvatoare. Mulţi se întreabã, când li se pare cã sunt loviţi de soartã,”de ce tocmai mie sã mi se întâmple una ca asta?” Victimizarea nu ajutã pe nimeni, în nici un fel. E utilã doar ca scuzã şi trãdeazã un egoism miop. Dar atunci când nu te distruge, suferinţa sparge orizonturi, te ridicã pe o treaptã mai înaltã, de unde strâmtul e doar un detaliu al largului.
Cum trăiați, cum trăiți așteptarea? Ce e așteptarea pentru dvs?
Aşteptarea e rodire, coacere, ofrandã. Mã pregãtesc pentru întâlnirea cu Dumnezeu, nu doar pentru cea de la capãtul vieţii, ci pentru cea de zi cu zi şi noapte de noapte. Când scriu, când mã rog, când visez, când întâlnesc oameni minunaţi. Chiar şi acum când vã rãspund la întrebãri.
Cum credeți dumneavoastră: toate vin la timpul lor sau mai degrabă toate au un timp al lor?
Toate au un timp al lor. Romanul Aşteptând ceasul de apoi a apãrut dupã cincizeci de ani de la pronunţarea sentinţei în Procesul Noica-Pillat. Eram la CNSAS, invitatã la lansarea de cãtre Editura Vremea a unei cãrţi despre prigoana comunistã, când cercetãtoarea Raluca Spiridon ne-a anunţat cã a descoperit dactilograma în biblioteca arhivei. Vã închipuiţi ce a fost în sufletul meu când am luat în mâini volumul şi am început sã-l citesc?
După ce în viața unui om se revarstă atîta istorie nedreaptă – Istorie chiar cu majusculă, în sens marxist! – ce (mai) e pentru el normalitatea? Din ce o face? Cum face să nu o uite?
Depinde de noi ce alegem sã ţinem minte. Memoria rãului suferit ne face prizonieri, memoria binelui şi a iubirii ne elibereazã. Iar atunci când suntem liberi sufleteşte, transcendem istoria.
Copleșitor! Nu-mi pot găsi, de emoție, cuvintele necesare pentru a-mi exprima durerea învăluită în admirație. Ați sintetizat in minunatele răspunsuri, întreaga noblețe a spiritului românesc. Cu același profund respect, Dușan Crstici