Lebăda neagră, lebăda albă

Cartea de poezie a Doamnei Ana Pop Sîrbu, intitulată Poesii și publicată la Editura David Press Print, Timișoara, în anul 2015 este o lebădă neagră. Un simptom al unei mutații culturale al cărei lanț cauzal scăpa profanului raționalității practice. În lipsa punților clasice de acces la sensul poeziei sale, rămân cele copilărești. Joaca. Jocul. Saltul mortal.

Ținem în mâini o bijuterie complexă, o combinație reușită între albul hârtiei de cea mai bună calitate, reproducerile în culori ale tablourilor Oanei Bolog-Bleich și negrul copertei al cărei design inspirat improvizează posibilitatea unui semn de carte. Încrustat în masa de materie prețioasă, textul poeziei Anei Pop Sîrbu sclipește cu tăișuri de diamant.

O paletă de chipuri-simptome ale sensurilor înscriu textele poetice într-o patologie a vinei ce sprijină desfășurarea spectrală a culorilor dominante: roșu, albastru, negru, maro, verde, galben, portocaliu, violet, ciclamen, turcoaz: „Portretul ruginea la geam,/ Privind cum vine seara,/ Cum roșul, galbenul, verdele/ Îi desena obrazul./ Lemnul serii nu-l mai simțea” (Lemnul serii, p. 75).

„Pescărușii se rotesc spre sirene./ Divid liniștea. La subțioara mării/ Se intersectează cu țărmul.” (Sirene, p. 16) creează contextul pentru o dichotomie rezistentă, emblematică pentru întreaga colecție de poezii: real versus fictiv. În fictivul său, sirena ilustrează lumea de dincolo, al cărui, iarăși, simptom îl constituie cuvântul. La limita dintre viață/ dragoste și moarte, semne simptomatice indică cele două regimuri ale existenței cu precizie de ceasornic. Rămâne neelucidată posibilitatea intersecției lor, la răscruci ale căror scânteieri lucesc în fețele diamantului poetic. Posibilitatea întâlnirii prin cuvinte.

bizar

Rămasă în meditație, Ana Pop Sîrbu interoghează sistematic priveliștea după-amiezei, loc de întâlnire între dimineața tinereții și seara/ noaptea trecerii noastre a tuturor la cele veșnice. După-amiaza este speranța unei treceri cu sens spre un „dincolo” al cărui pariu stă în mâinile jucătorilor: „Stăteam la capătul zilei./ Molaticul stilet își scria pe nisip vârsta./ Un gest cădea inert./ Frumusețea se închega în jur./ Doar trefla amâna rigorile morții.” (Capătul zilei, p. 116).

Dorul de cei vii învinge, provizoriu, jalea după cei morți. Pentru Ana Pop Sîrbu, întâlnirea însăși a celuilalt-viu constituie prilejul ludic pentru sărbătoare. Înnoind regimul carnavalescului din temelii, Ana Pop Sîrbu creează o lume paralelă dominată de inversiuni precum verde/ seara, bătrînețe/ brocard, timpul/ vremurile, femeie/ porumbiță, trup/ trecut, șah/ melancolie etc.

În „lumea pe dos”, o lume confecționată din „reversuri” (pe urmele unui fost titlu de carte de poezie, Versuri și reversuri, de Ana Pop Sîrbu și Ilie Gyurcsik, publicată la aceeași David Press Print tot în 2014), Ana Pop Sirbu creează alternative. Dacă procesul hermeneutic ia metafora scării drept paradigmă, la ce bun am păstra-o amintire a fostelor noastre urcușuri? Mai bine, în maniera wittgensteiniană, o lăsăm în urmă și purcedem în peripluri ce încă au să vină.

Încredințată de posibilitatea interpretării fără sfârșit, Ana Pop Sirbu se reinventează perpetuu. Ea devine artista la trapez, cea care, în deplina cunoștință de cauză, se desprinde de instrumentul de lucru cu inima ușoară, avântându-se într-un zbor nesfârșit spre celălalt. Saltul mortal, fără plasa de protecție, o plasează în regim divin. Acolo, toate sunt precum le primim cu inima: „Inima mea e un scarabeu./ Tot mai umilă-i gîlceava ei./ Doar norii asurzitori vor ști/ Ceva despre ea./ Inima ta e-o literă./ O pajiște plină./ Se face țăndări piatra în lumină,/ De grâul semănat în mine./ Țin în mînă lucruri/ Care nu mai sunt./ Doar amurgul se strecoară/ Pe lângă noi,/ Despăturindu-ți fața.” (Piatra în lumină, pag. 85).

Ultimul care „cu ușa aceasta închid(e) porțile și trag(e) cheile” a fost Lucian Blaga. Poesii se constituie, pentru Ana Pop Sirbu, drept o astfel de „ușă”. „Sunt undeva jos sau undeva sus/ Tu stinge lumina și întreabă-te/ Taina trăită unde s-a dus?”. Ultima carte de poezii a frumoasei Doamne a spațiului nemioritic părăsește liniile drepte ale Poesii-lor, elogiu modern al curbelor uitate într-o altă paradigmă, țășnind din propriul labirint printr-o căutare (pe) verticală. Eudemonie/ Eudaemonia, publicata la aceeași David Press Print în 2015 (ilustrații de Bela Szakats, design Daniela Florian și Loredana Bradea) este o lebădă albă.

Diamantul trecut își adună fețele și le orientează, focalizînd întreaga lumină a sufletului într-o singură direcție: spre cer. Poezia Anei Pop Sîrbu din ultima căutare sondează inefabilul de dincolo cu tot arsenalul de mijloace simbolice cu care un Lucian Blaga însuși s-ar mândri. Domnia sa rămâne însă în smerenie perfectă: „Pe o sîrmă stau păsări/ Negre, albe./ Se afundă-n dimineața/ De noiembrie./ Văd norii, Nilul,/ Eterul azuriu./ Și eu sunt o pasăre oarecare/ Pe un deal părăsit.” bizar(Dimineață de noiembrie, p. 10).

 

La capătul unui urcuș golgotean, artista își îngăduie o sărbătoare profană. Mama Eleonora, publicul căruia textele îi sunt vădit destinate, îi zâmbește din ceruri. Se bucură de viața lăsată în urmă, în fiica sa. Îi citește încă hotărârea: „Azi nu vreau să mor printre rânduri./ De dimineață, mi-am pieptănat bine sufletul./ Las, ca și acum pot coboră prin valcele./ Și visele, săracele, nu vor mai fi sperietori/ Pentru doamnele trecute de 60./ Răcoroși, fluturii, ca o spumă, visele…/ Flașnetele, arcușul, călușeii/ Îi simt pe aproape./ Mă voi sui azi în ultimul tramvai,/ Crezînd că-s într-o căruță cu fân./ Părul, inima, umbletul nu vor mai simți/ Înghesuială. Ultimii vor coboră la prima./ Îmi apăs mecanic inima/ Și trec prin ea, ca printr-o poartă.” (***, p. 40).

Apoi, miracolul unei călătorii, semn al deschiderii infinite a vieții, a posibilităților ei. Poemele cuprinse în Peisaj barcelonez evocă miracolul călătoriei: transfiguratoare, inocentă, sortită. Atâta timp cât o Penelopă nu (ne) așteaptă țesînd și descosînd ce-a țesut în fiecare zi, suntem oameni liberi. Să ne bucurăm de călătoriile noastre: „Nici un zgomot pe crusta mării./ Corăbii, plute, fiord,/ Fosforescentă încîntare./ Porunca e a vântului soldat.” (***, p. 62).

Însă cum orice înviere cu moartea pe moarte calcă, finalul volumului a decis: va celebra viața în cer. Pînă la întâlnirea de care ne e dor, rămânem pe drum, călători neosteniti hrăniți de trăinicia miracolelor: „Calc pe lângă boii tatalui./ Gândul îl închid într-o cutie cu fluturi albaștri./ Pe scoarța nucului se așează fiecare fluture din cutie./ Închid și deschid cutia./ Linii albe, negre o leagă bine./ Tata doarme./ Numai oglinjoara i-a căzut/ Din dreptul inimii.” (Fluturi albastri, p. 138). În așteptarea împlinirilor visate, artista rămâne suspendată ca o filă de carte în vant. Verticală: „Cu o scrisoare în mînă,/ Un ceas de lemn în boccea,/ Ovalul tău umple golul din jur./ Dimineața, amiaza și seara/ Se lovesc de tine./ Îți este îngăduit doar văzduhul” (Un ceas de lemn, p. 144).

Salut ambele apariții editoriale și invit publicul atent al poeziei românești contemporane să primească o plimbare la pas cu Doamna Ana Pop Sîrbu. Stagira ne va zâmbi de pe acoperișul lumii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *